Situațiile în care oameni de bună credință au ajuns în situația de se vedea evacuați din casa luată pe credit și/sau cu datorii pe mai multe zeci de ani de acum încolo au dat componenta emoțională a discuțiilor privind ”darea în plată”.
Totul a plecat, însă, de la lipsa unei alternative corect dimensionate și a educației financiare a consumatorilor de produse bancare.
De fapt, statul român a creeat un sistem de economisire-creditare care, în teorie, ar fi permis multor familii să își achiziționeze case în condiții mult mai avantajoase, cu subvenții de la buget. Numai că acest sistem a fost viciat din start de prevederile defectuoase ale legii de aplicare, care nu a ținut cont de valoarea reală a imobilelor și nici de impunerea unor condiții stricte de utilizare a fondurilor date de stat.
Aici se adaugă și graba, de înțeles uneori prin prisma unor nevoi stringente, de a lua credit în orice condiții numai pentru a putea avea o casă (nu se știe până când și cu ce riscuri, dar asta este ușor de judecat dacă nu te pui în poziția celui obligat să-și asigure un acoperiș deasupra capului). Foarte probabil, însă, dacă s-ar fi explicat cu tact și s-ar fi oferit alternative fezabile, o bună parte dintre cei aflați acum în dificultate de plată ar fi luat o decizie mai bună.
Revenind la sistemul de economisire-creditare, simplu spus, de a plăti rate un număr de luni fără a avea casa și de a intra în ea pe parcursul plăților, de pildă după trei – cinci ani de la începerea procesului de economisire pentru a deține o locuință (de ce s-au prevăzut musai cinci ani de economisire, dacă apare o necesitate nu e prea clar), se văd acum efectele perverse ale prevederilor legale pe care acest sistem a fost întemeiat.
În primul rând, subvenția oferită de stat, deși generoasă ca procentaj (25% din suma economisită) a fost limitată la 250 de euro pe an dar dată pentru orice membru de familie chiar dacă nu realizează venituri. De ce e important să aibă venituri declarate legal și impozitate de stat ? Pentru că doar așa ar fi echivalat cu un discount la impozitarea celor fără case și care strâng bani în scopul de a deține și ei una. Nu cu plata din buzunarul tuturor a unor beneficii nemeritate de dobândă, după cum se va vedea.
Aparent includerea membrilor de familie a fost un lucru bun (s-a marșat în principal pe imaginea copiilor), care a permis majorarea beneficiilor oferite de stat. Doar că nu a mai echivalat cu o reducere de impozite ci cu un transfer de la taxele altora și a condus, în imensa majoritate a cazurilor, la artificii pentru creșterea cuantumului banilor primiți.
Bani primiți de la stat, pentru care, culmea, la finele perioadei minime de creditare de cinci ani, nu se cerea prin lege și dovada utilizării banilor pentru achiziționarea unei case (eventual și cu obligația de a nu o vinde pentru alți cinci – zece ani, pentru a nu se face alte afaceri, ci să se confirme scopul social al prevederii legale).
Fără a intra în multe amănunte, care nu importă pentru imaginea de ansamblu, una dintre aceste entități a primit de la stat peste 600 de milioane de lei în perioada 2008 – 2014 pentru mai mult de 500 de mii de contracte de economisire-creditare iar cealaltă în intervalul 2005 – 2014 ceva mai mult de 150 de milioane de lei pentru peste 300 de mii de asemenea contracte.
Rezultatul concret al unor verificări efectuate de Curtea de Conturi : în condițiile în care textul de lege nu obliga la achiziționarea unei locuințe cu banii din contract : doar ceva mai mult de 1,5% din contractele care au ajuns la termenul legal de cinci ani la prima bancă și sub 4% la a doua bancă s-au finalizat efectiv cu scopul pentru care acest sistem a fost creeat.
Nu ne interesează aici cum se va termina controlul Curții de Conturi și nici reacția băncilor, ci faptul că toate aceste evenimente nu s-ar fi produs dacă s-ar fi oferit, de pildă un maxim de 500 de euro pe an doar celor care lucrează cu acte în regulă și numai cu dovada utilizării banilor pentru cumpărarea unei case. Altminteri, în fapt, legea a fost doar un vehicul pentru amplificarea dobânzilor la sumele economisite într-o modalitate aparte, permisă de lege dar nu și echitabilă din perspectivă socială.
Explicația acestei evoluții de la buna intenție la realitatea gri e simplă: 250 euro subvenție pe an implică o economisire optimă de 1.000 de euro pe an, de unde rezultă în cinci ani doar 6.250 euro pe an. Din cele maxim două salarii ale unei familii la început de drum ar rezulta 12.500 euro. Tot cam puțin în raport cu prețurile, pentru a trece la faza de creditare. 25.000 de euro, însă, ca avans pentru o casă ar fi fost altceva (am făcut abstracție de dobânda primită anual și capitalizată, pentru a nu complica inutil expunerea).
Pe scurt, decât multe contracte date ”la tot poporul” și fără condiții clare de utilizare, ar fi fost realmente utilă o lege mult mai bine țintită. Care ar fi temperat prin beneficiile clare ale răbdării de a economisi și elanul plății unor prețuri exagerate pe case la momentul euforiei de după aderarea la UE, amplificată de întărirea conjuncturală a cursului de schimb, precum și de supraîncălzirea economică din 2008.
Recalibrarea corectă a acestui instrument, de politică nu numai socială dar și financiară, ar fi foarte utilă în contextul în care se discută aproape exclusiv despre darea în plată.
Un gen de ”easy come, easy go” financiar (cu pagube colaterale care se numără ulterior) dar fără o alternativă optimă, care să reducă atât costul total, cât și riscul sistemic.
Urmărește-ne pe Google News
