Valentin Naumescu / Retragerea Secretarului Apărării. Politicile lui Trump, într-o direcţie de care oamenii respectabili ai Americii se delimitează

Puncte cheie:

• James Mattis, onorabilul şi respectatul general de patru stele (infanterie marină) care acceptase în ianuarie 2017 să intre în echipa lui Donald Trump, ca Secretar al Apărării, şi-a anunţat demisia, începând cu 28 februarie 2019;
• Trebuie spus din start că Mattis a fost ministrul cel mai apreciat din guvernul Trump, fiind învestit de Senat cu 99-1, practic pe bază de consens politic, şi primind o dispensă specială din partea Senatului pentru a putea conduce Pentagonul, având în vedere că a fost general, că intrase în rezervă de mai puţin de un an la data nominalizării iar principiul fundamental al democraţiei vorbeşte despre controlul civil asupra Forţelor Armate;
• Plecarea lui Mattis a deschis larg posibilitatea ca, în cea de-a doua jumătate a mandatului administraţiei Trump, Pentagonul să fie condus de un apropiat ideologic al preşedintelui, probabil cu mai puţină experienţă strategică şi militară dar cu un angajament politic mai intens în susţinerea liniilor noi ale politicii de securitate americane, iniţiate de Trump şi de micul nucleu ideologic din jurul său;
• Din acest nucleu ideologic care îl înconjoară pe preşedintele Trump, generalul de 68 de ani Mattis, un „nobil” al Forţelor Armate ale SUA şi un adept clasic al valorilor şi idealurilor „marii generaţii” a Americii, dedicate Occidentului şi alianţei cu Europa, niciodată nu făcuse cu adevărat parte. Aşa cum a spus în repetate rânduri, Mattis s-a simţit apropiat toată viaţa, atât ca militar activ (40 de ani) cât şi ca strateg şi comandant militar de prim nivel, de idealurile Greatest Generation, un concept prin care America îşi celebrează generaţia care a luptat în al Doilea Război Mondial şi a apărat Europa şi civilizaţia Occidentală, opunând întreaga forţă a NATO Uniunii Sovietice şi regimurilor comuniste;
• Dezacordurile între Jim Mattis şi Donald Trump erau de notorietate încă din 2017, iar plecarea lui Mattis de la Pentagon era discutată de mai mult de un an. Chiar şi aşa, scrisoarea generalului a produs o emoţie puternică în Statele Unite şi în toate mediile externe avizate, militare şi non-militare, constituind o mostră de demnitate, respect, etică militară şi politică, dar în acelaşi timp o îngrijorare faţă de imprevizibilitatea tot mai mare a politicilor administraţiei Trump, cu atât mai mult cu cât se intră în a doua jumătate a ciclului electoral iar preşedintele va fi din ce în ce mai interesat de imagine şi de beneficii electorale;
• În esenţă, Mattis îi spune Preşedintelui SUA că are dreptul la un Secretar al Apărării cu opinii apropiate de ale lui, înţelege că nu poate duce mai departe povara acestei uriaşe responsabilităţi politico-militare în condiţiile în care opiniile sale diverg în multe puncte de ale Preşedintelui (de exemplu, nu a autorizat folosirea metodelor de tortură pentru interogarea prizonierilor, în pofida faptului că Trump nu s-a dezis niciodată de acestea, atunci când au fost aduse în discuţia publică), dar nu generează un scandal, nu critică public şi nu se dezice de nimic din ceea ce a făcut în ultimii doi ani alături de Trump. Vorbeşte de necesarul „respect pentru aliaţi” dar, firesc, nu intră în detalii şi, aşa cum îi stă bine unui general, unui „lord al războiului” (a luptat în primul război din Golf, apoi în Afganistan şi în Irak) pleacă discret şi demn, lăsând în urmă respectul americanilor, al Europei aliate şi al tuturor celor dedicaţi valorilor libertăţii, apărării regimurilor democratice şi drepturilor omului;
• Îngrijorările privind direcţia nesigură în care merge Era Trump, în care tocmai am intrat acum doi ani, cu tot ceea ce înseamnă evoluţiile din politica internaţională, declinul unităţii Occidentului şi consolidarea Marilor Puteri non-occidentale (China şi Rusia) în dauna ordinii liberale globale, sporesc după plecarea lui Jim Mattis, ultimul bastion din guvernul Trump al apărării valorilor, principiilor şi idealurilor pentru care America a fost nu numai cea mai puternică, dar în primul rând cea mai iubită Mare Putere a lumii.

*

Aşa cum unii arată natural, în orice ipostază, a regi sau a preşedinţi (nu e cazul lui Trump, care încă nu a aflat că trebuie să se încheie la sacou iar cravata nu trebuie să îi atârne până la genunchi, aşa roşie-ţipătoare cum este), James Mattis arată, în schimb, a general american pur sânge. Dacă, într-un coşmar în care am fi atacaţi, cineva m-ar întreba vreodată cum aş vrea să arate comandantul militar în care să am deplină încredere că ne-ar putea apăra de agresori, aş răspunde imediat şi fără ezitare: ca James Mattis.

Dar iată că şi generalul Mattis, ultimul ministru credibil al guvernului SUA, neafectat de ideologia simplistă şi fanfaronada gălăgioasă a locatarului de la Casa Albă,  pleacă de lângă Trump. Prin scrisoarea sa de demisie, Mattis denunţă trumpismul şi se delimitează irevocabil de acest curent politic. El continuă astfel lunga serie a demisiilor, unele forţate de problemele în justiţie, altele de incompatibilităţi cu stilul isteric dar superficial al lui Trump şi cu echipa sa de fideli ideologici, în care ginerele ajunge să fie director de cabinet (?!) Acum 30 de ani, să ne amintim, românii erau oripilaţi că soţia preşedintelui şi fiul aveau roluri politice în stat. Acum Trump îşi promovează familia în cele mai înalte demnităţi la Casa Albă. Peste 30 de demnitari din prima formulă a echipei Trump au demisionat în mai puţin de doi ani, dar de departe cea mai grea pierdere este cea a Secretarului Apărării.

Nu ştim la această oră dacă faptul că Mattis şi-a anunţat demisia a doua zi după ce Trump a anunţat retragerea totală a SUA din Siria este o coincidenţă sau nu. Aş fi tentat să spun că da, dar nu am deocamdată dovezi. Să presupunem că este doar o coincidenţă (deşi informaţii fierbinţi din presa americană arată că Secretarul Apărării a încercat până în ultimul moment să îl facă pe Trump să renunţe la retragerea celor 2000 de militari americani din Siria) şi că Mattis a calculat ca oricum gestul său să se producă la sfârşitul anului, înainte de sărbători, astfel încât impactul să fie mai mic iar perioada de tranziţie spre noul Secretar al Apărării, oricine va fi acesta, până pe 28 februarie, să poată decurge liniştit. Totuşi, inclusiv congressman-ii republicani se arătau şocaţi de demisia lui Mattis şi foarte îngrijoraţi pentru ce urmează.

Nu ştim nici care a fost opinia lui Mattis faţă de continuarea vânzării de arme Arabiei Saudite, după cutremurătoarele dovezi ale crimei comise de regimul de la Riad asupra unui jurnalist saudit critic, stabilit în SUA. Se va afla, probabil, în perioada următoare. Ceea ce ştim cu siguranţă este poziţia fermă pro-NATO a generalului Mattis, oarecum împotriva aversiunii lui Trump faţă de aliaţii europeni şi a interesului său scăzut pentru menţinerea Alianţei la acelaşi nivel de intensitate şi actualitate ca în deceniile trecute. Cu certitudine, viziunile politice şi strategice ale preşedintelui SUA şi şefului Pentagonului nu au coincis în ultimii doi ani.

Este limpede că Mattis nu făcea parte din primul cerc de încredere al lui Trump. Iar aducerea lui John Bolton (70 de ani) drept consilier de securitate naţională, ultraconservator, exponent al liniei dure dar în acelaşi timp non-angajante faţă de cauze justificate de valori politice şi dispus la compromisuri cu Rusia sau Coreea de Nord, l-a periferizat şi mai mult pe general în raport cu preşedintele şi nucleul decizional de la Casa Albă.

Mattis a observat că Trump mai degrabă ar fi discutat şi negociat în 2017 şi 2018 cu Kim Jong Un sau cu Putin decât cu Germania, Franţa sau Uniunea Europeană, ceea ce a considerat o „linie roşie” pentru el însuşi şi pentru participarea sa pe mai departe în această administraţie tranzacţionantă.

Sunt multe puncte pentru care generalul Mattis merită apreciat, la încheierea îndelungatei şi strălucitei sale cariere. Pentru modul profesionist în care a luptat în cele trei războaie ale Americii de după 1990 (Golf, Afganistan, Irak). Pentru „morala războiului” pe care indirect a încercat să o cultive, opunându-se exceselor, stridenţelor, abuzurilor de orice fel, şi apărând demnitatea umană. Pentru că s-a opus cu fermitate metodelor de tortură aplicate prizonierilor, chiar şi teroriştilor care deţin informaţii importante (deşi se pare că gradul lor de acceptare în armata americană ar fi de 55%, potrivit unui studiu recent), considerându-le „inumane, ilegale şi ineficiente”. Pentru că a fost un mare apărător al NATO. Pentru că a arătat respect aliaţilor Americii din întreaga lume, pentru că a tratat Europa cu onoare şi înaltă apreciere, ca pe cea mai sensibilă şi mai importantă alianţă a SUA. Pentru că a înţeles din ce provine cu adevărat măreţia Americii. Pentru că a asumat responsabilităţile globale şi obligaţiile care revin primei Mari Puteri a lumii, dincolo de calculele contabile ale lui Trump.

Plecarea lui Mattis lasă un mare gol la Pentagon şi o apăsătoare aşteptare a anunţului lui Trump privind numele succesorului. La ora la care închei acest articol, nu am văzut încă niciun nume vehiculat ca succesor. Nu cu mult timp în urmă, Trump l-a adus pe generalul Mark Milley în calitate de consilier militar şi şef al Statului Major al Armatei SUA. Nu ştim dacă acest lucru era/este o pregătire pentru funcţia şi mai înaltă de Secretar al Apărării, dar este o posibilitate. Şi nu una rea. Dimpotrivă, ar putea fi percepută ca pe o încercare salutară de a menţine linia onorabilă a lui Mattis la Pentagon. După cum o altă posibilitate, poate chiar mai mare, ar fi aducerea unui apropiat ideologic, compatibil cu Trump şi Bolton, lucru care ar destabiliza în continuare ordinea occidentală postbelică şi ar afecta şi mai adânc credibilitatea garanţiilor NATO.

Era Trump este în plină desfăşurare iar generalul Mattis a decis că nu mai doreşte să facă parte din grupul celor care împing lucrurile într-o direcţie deocamdată necunoscută, dar cu siguranţă diferită de cea de până mai ieri. Va mai urma un rol politic în viaţa lui James N. Mattis?