Valentin Naumescu / Între Washington şi Berlin. Poate rezista pe termen lung politica externă ambivalentă a României?

Puncte cheie:

• Întrebarea nu e dacă politica externă ambivalentă a României, proamericană şi proeuropeană, este corectă şi ar fi bine să continue, căci orice minte lucidă şi minim pregătită poate confirma acest lucru, ci dacă nu cumva pe termen lung ar putea apărea elemente de presiune care să forţeze o opţiune prevalentă, într-o direcţie sau alta? În cuprinsul analizei, mă voi referi tocmai la scenariile şi interesele divergente care ar putea, în viitorul mai mult sau mai puţin îndepărtat, să preseze Bucureştiul pentru asumarea unei opţiuni strategice predominante, pe linie de securitate, care să definească „centrul de greutate” al intereselor noastre fie în NATO (deci bazându-ne pe Statele Unite), fie în Uniunea Europeană (ancorată în principal la Berlin şi Paris);

• Din nefericire este, cred, destul de posibil, ca la un moment dat să fim nevoiţi să ieşim din „zona de confort a discursului de politică externă”, care a funcţionat în ultimii 20 de ani, şi în care era suficient să spunem că „noi suntem cu toată lumea bună” iar pilonii strategici sunt, pentru România, Statele Unite, Uniunea Europeană şi NATO. Era prea simplu şi prea frumos ca unitatea Occidentului să dureze o veşnicie iar noi să trăim liniştiţi şi fără dileme de politică externă şi de securitate;

• Nu spun că ne aflăm acum în această situaţie, pentru că din fericire nu trebuie să alegem astăzi între Washington şi Berlin. Dimpotrivă, după succesul vizitei la Washington, faptul că Preşedintele Iohannis merge săptămâna viitoare la Berlin este un punct tare în politica externă a României, care se profilează tot mai mult ca una din puţinele punţi de legătură care au mai rămas active între cele două mari puteri ale lumii occidentale, mai ales după Brexit şi după ce capitalele europene care contează au început să se poziţioneze limpede pro sau contra adâncirii integrării europene (a se vedea relaţia Bruxelles-ului din zilele acestea cu Varşovia, Budapesta sau Praga). Perspectiva la care mă refer nu este aşadar imediată, ci ar putea privi chiar dincolo de finalul celui de-al doilea mandat al lui Klaus Iohannis, adică peste 7-8 ani, practic la nivelul viitoarei generaţii de lideri politici europeni şi americani;

• Uniunea Europeană şi Statele Unite au început indiscutabil un proces istoric de distanţare politică, cu ani buni înainte de instalarea administraţiei Trump, indiferent de negările formaliste, liniştitoare, ale liderilor europeni şi americani. Evidenţiată într-o masivă literatură de specialitate pe ambele maluri ale Atlanticului, răcirea şi începutul de ruptură a relaţiei transatlantice au fost analizate în volume relevante care marcau, de pildă, finalul epocii George Bush Jr. (a se vedea, ca exemplu, Jeffrey Kopstein şi Sven Steinmo, Growing Apart? America and Europe in the Twenty-First Century, Cambridge University Press, 2008). În acest sens, este util de precizat că negocierile pentru finalizarea TTIP, în esenţă acordul de liber schimb între Statele Unite şi Uniunea Europeană, au fost suspendate încă din 2016, deci înainte de victoria actualului preşedinte de la Casa Albă, şi că apăruseră în Europa de Vest numeroase proteste împotriva acordului;

• Brexitul şi alegerea lui Donald Trump au accelerat, din păcate, distanţarea UE-SUA, ajungându-se la declaraţiile exagerate din prezent, cea mai recentă fiind a neinspiratului preşedinte al Comisiei Europene, Jean Claude-Juncker, care spunea, acum câteva zile, că „politica externă a Statelor Unite s-a schimbat fundamental în ultimii ani şi că trebuie să avem în vedere autonomizarea strategică a Uniunii Europene”;

• Lansarea, acum câteva zile, de către Comisia Europeană, spre reflecţie şi dezbatere publică, a documentului privind viitorul Apărării Europene, cu indicarea unei posibile finalităţi în Uniunea de Apărare şi Securitate, are unele aspecte pozitive, de oportunitate, dar în mod evident testează opinia publică europeană cu privire la ideea mai amplă a autonomiei Uniunii Europene pe linie de securitate faţă de Statele Unite, idee expusă tot mai frecvent de liderii politici germani şi francezi, faţă de care îmi manifest în continuare unele rezerve;

• Pentru criticii cancelarului Merkel, care văd că abundă în spaţiul comentariilor din România, aş adăuga doar că alternativa la Angela Merkel, adică social-democraţii lui Martin Schulz şi Sigmar Gabriel, sunt cu adevărat americano-sceptici, ca să nu zic altfel. E bine să ne reamintim declaraţiile social-democraţilor germani, inclusiv ale actualului preşedinte federal Steinmeier, despre scutul american antirachetă de la Deveselu. Nu am avut şi nu am deloc percepţia că Angela Merkel ar fi ostilă NATO şi Statelor Unite, dimpotrivă. A nu fi fan al lui Donald Trump şi a fi anti-american sunt însă lucruri totalmente diferite.

*

După Washington, Berlin. Politica externă a României marchează, prin succesele recente de profilare internaţională ambivalentă şi prin seria întâlnirilor prezidenţiale la vârful politicii globale, sau cel puţin al binomului occidental Statele Unite-Uniunea Europeană, una dintre cele mai faste perioade din ultimii ani.

Şi totuşi, riscurile pentru România şi pentru regiunea în care ne aflăm persistă şi chiar se adâncesc în contextul actual al dezacordurilor transatlantice. „Baletul” remarcabil pe cele două mari scene ale politicii Vestului, pe care îl face zilele acestea Preşedintele Iohannis, vine tocmai ca o reacţie la îngrijorările fireşti ale celor din Europa Centrală că fractura relaţiei transatlantice ar putea lăsa Flancul Estic în situaţia imposibilă de a alege ceea ce nu este de ales, adică să pună accentul fie pe alianţa cu Statele Unite, fie pe apropierea de nucleul franco-german. Pierderea oricăreia din cele două componente ar fi un dezastru pentru România. La doar câteva sute de kilometri est de Bucureşti, o întreagă Vecinătate Estică a Occidentului (încă) integrat trăieşte din plin drama rămânerii pe dinafară, fără şanse, fără perspective de aderare, fără sprijin consistent. Sfârşitul iluziilor de orice fel generează, din Belarus şi Ucraina până în Georgia şi Armenia, o confuzie profundă, care se reflectă amar în sondajele de opinie, sondaje în care, de pildă, oamenii de peste Prut nu ştiu în cine şi în ce să mai creadă, având de peste tot, inclusiv din propria capitală, numai motive de dezamăgire. Uneori cred că nu suntem cu toţii suficient de conştienţi ce noroc am avut între 2004 şi 2007, când am reuşit să ridicăm tricolorul la Bruxelles de două ori, şi în curtea NATO, şi la Uniunea Europeană.

Din păcate, consensul din epoca Războiului Rece se stinge. Apar interesele divergente. Rusia este, poate, o ameninţare pentru Flancul Estic, dar nu cred că mai provoacă mari angoase în Germania, Franţa, Italia sau Spania. Dacă nu ar fi fost Angela Merkel, sancţiunile europene ca răspuns la agresiunea Rusiei în Ucraina ar fi fost demult ridicate de Matteo Renzi sau Viktor Orbán. pe de altă parte, dincolo de orice ne-ar spune oficialii, trebuie să reţinem că receptarea politică a lui Donald Trump în Europa este dezastruoasă iar UE va căuta tot mai insistent forme de a se detaşa de Washington. Declaraţiile din ultimii ani au fost atât de multe şi de clare încât nu cred că se mai îndoieşte cineva de această tendinţă.

Nu cred că Germania şi Franţa îşi vor creşte semnificativ contribuţia la NATO. Dimpotrivă, spre furia lui Trump, Berlinul şi Parisul vor plăti din ce în ce mai puţin la bugetul NATO, argumentând că îşi sporesc alocările bugetare pentru programul Apărarea Europeană. Vor cheltui probabil mai mult, poate chiar peste 2%, dar nu la NATO şi nu pe armament american, ci pe tehnologie militară europeană. Aici este, de fapt, mărul discordiei: banii. Şi americanii, şi francezii, vor să-şi vândă armamentul, să asigure contracte substanţiale importantelor lor industrii militare. Spus direct, va avea România resurse financiare să satisfacă simultan şi cerinţele NATO, şi cele viitoare ale UE pe linia Apărării Europene? Adică, OK, luăm rachetele americane Patriot, dar mai avem şi pentru elicopterele de fabricaţie franceză?

Pot să asum că acesta este principalul motiv pentru care Germania dar mai ales Franţa presează (şi o vor face din ce în ce mai puternic) pentru Uniunea de Apărare şi Securitate în cadrul UE. Motivul nu este politic, în opinia mea, legat de vreo incompatibilitate cu valorile politicii Statelor Unite, ci unul alimentat de motivaţii financiare şi bugetare. Cele două mari puteri vest-europene, Franţa şi Germania, nu se gândesc neapărat să ofere garanţii de securitate, aşa cum oferă NATO, adică Statele Unite, prin faimosul art. 5. al Tratatului de la Washington. În fine, şi dacă le-ar oferi, separat de NATO, rămâne de văzut cine „le-ar cumpăra”, pentru că între credibilitatea garanţiilor de securitate americane (nici acelea 100%, discuţia e mult mai complicată) şi eventualele garanţii franco-germane de securitate, nu am avea de ce să stăm prea mult pe gânduri, nu? Istoria secolului XX ne oferă câteva bune argumente în acest sens.

După succesul de la Washington, nivelul aşteptărilor noastre pentru vizita prezidenţială de la Berlin este mult crescut. Întâmplarea face că săptămâna viitoare, pe parcursul vizitei Preşedintelui Iohannis dar şi ulterior, mă voi afla în Germania, unde voi preda un modul de politică externă şi diplomaţie studenţilor la Studii Europene, de la Universitatea din Passau. Deja, prin semnalele pe care le am, din comunitatea academică locală, există un interes crescut faţă de politica externă a României şi faţă de poziţionarea viitoare a Bucureştiului, în relaţia cu Uniunea Europeană şi cu Statele Unite, interes concentrat în întrebările transmise în avans. Rămâne ca vizita lui Klaus Iohannis în Germania să aducă răspunsurile, asigurările şi clarificările necesare, pe dimensiunea esenţială a relaţiei româno-germane. Nu putem decât să ne bucurăm sincer că, în aceste vremuri dificile, care necesită o reprezentare diplomatică foarte convingătoare, cu „relevanţă intelectuală”, dincolo de tehnicalităţile birocratice ale diplomaţilor de carieră, utile şi ele până la un anumit punct, să avem un ambasador cu prestanţa lui Emil Hurezeanu. Aşa cum se arată într-o analiză recentă a European Council on Foreign Relations, „Germania a încheiat lunga perioadă postbelică a reţinerii şi este pregătită să preia conducerea în Europa”¹. Cu plusurile şi minusurile unei asemenea noi strategii.

Nu avem, aşadar, un plan B. Dimensiunile proamericană şi proeuropeană ale politicii externe a României trebuie menţinute una lângă cealaltă, indiferent cât de greu se va dovedi acest lucru în anii următori. Poate dacă eram, ca Portugalia, în vârful Peninsulei Iberice, nu ne-am fi făcut astăzi atâtea probleme. Dar harta şi istoria noastră ne obligă să ţinem cu dinţii de ambele frânghii.