Valentin Naumescu / Franţa anunţă sfârşitul erei Merkel. Şi al Spaţiului Schengen. Şi al…?

Puncte cheie:

• Premierul francez Manuel Valls a afirmat explicit, la Conferinţa de Securitate de la München, că Franţa se opune mecanismului de redistribuire permanentă a imigranţilor intraţi pe teritoriul Uniunii Europene¹, respingând practic (mult prea) generoasa „politică de deschidere” formulată în vara lui 2015 de cancelarul Angela Merkel, pe care şeful guvernului de la Paris o consideră „nesustenabilă”;

• Prin acest gest cu triplă semnificaţie politică, venit împotriva declaraţiei iniţiale de susţinere a „soluţiei Merkel”, formulată de preşedintele Hollande în septembrie, Valls anunţă de fapt trei lucruri esenţiale: 1. Că binomul franco-german nu mai funcţionează şi că, dincolo de cei 30.000 de refugiaţi pe care s-a angajat să-i preia la Consiliul JAI din septembrie, Franţa va lăsa Germania şi pe Angela Merkel cu problema imigranţilor în braţe; 2. Că Parisul este pregătit să reintroducă, probabil în primăvară, controlul la frontiere, suspendând de facto Acordul Schengen; 3. Că, în ceea ce îl priveşte, liderul de la Matignon ia tot mai mult în considerare o candidatură la alegerile prezidenţiale din 2017, fiind pregătit să îl înfrunte politic, în cadrul Partidului Socialist, pe preşedintele Hollande, acuzat în mediile politice franceze că cedează prea uşor în faţa presiunilor Germaniei;

• Lăsată fără susţinerea Franţei, Germania nu va mai avea majoritatea calificată necesară în Consiliul JAI pentru a impune statelor membre (prin intermediul propunerilor Comisiei lui Juncker) cote obligatorii suplimentare şi/sau alte tipuri de obligaţii în cadrul crizei imigranţilor, fiind de presupus că tot mai multe state vor prinde curaj, după modelul Valls, şi se vor desolidariza de „soluţia Merkel”, coagulându-se în sfârşit „minoritatea de blocaj” care nu a fost posibilă în septembrie şi pe care a mizat atunci România (alături de Ungaria, Slovacia şi Cehia);

• Schimbarea va fi perceptibilă poate chiar la Consiliul European din 18-19 februarie, unde Merkel va înfrunta pentru prima dată o opoziţie masivă, iar dacă nu acum, se va întâmpla oricum în următoarele luni, odată cu intensificarea fluxului de imigranţi;

• Ajutorul din partea Turciei (securizarea frontierei la ieşirea din ţară şi destructurarea reţelelor de trafic de persoane), negociat aproape cu disperare de Germania la sfârşitul anului trecut, în schimbul unei finanţări pentru construcţia de noi centre pentru refugiaţii sirieni şi a unei iluzorii accelerări a integrării Turciei în Uniunea Europeană, s-ar putea dovedi curând din categoria „prea puţin, prea târziu”;

• Nici sacrificarea Greciei, excluderea acesteia din Spaţiul Schengen şi închiderea frontierelor sudice ale Macedoniei şi Bulgariei, idei vehiculate recent, deşi logice la o primă lectură, nu vor putea soluţiona problema celor două milioane de imigranţi care sunt deja pe teritoriul Uniunii Europene (oricum, ar rămâne liber culoarul prin Albania, e drept mai dificil de parcurs din cauza reliefului muntos) şi care se îndreaptă, de oriunde ar fi în prezent, spre Germania, în condiţiile în care Austria, Danemarca sau Suedia iau deja măsuri legislative de protecţie şi descurajare;

• Eşecul cancelarului Merkel de a obţine solidaritatea şi sprijiul Uniunii Europene în gestionarea valului masiv de imigranţi care vin spre Germania (mulţi spun că şi din cauza declaraţiilor pripite, imprudente şi naive ale şefului guvernului german din vara trecută), va duce aproape inevitabil la sfârşitul erei Merkel, mai devreme sau mai târziu. Dar, din păcate pentru Uniunea Europeană, nu numai al erei Merkel. Ce e mai rău abia acum urmează.

*

Devine evident, după anunţul tranşant al premierului francez, că am intrat în cea mai gravă criză politică şi instituţională din istoria Uniunii Europene. Este limpede acum că nu a mai rămas loc de întors, inclusiv motorul franco-german fiind gripat, şi cineva va plăti oalele sparte. Momentul „execuţiei” sau al „capitulării” liderului vizat este tot mai aproape.

Poate nu întâmplător, „lovitura de cuţit” este aplicată de un om politic în ascensiune, dominat de ambiţia creşterii profilului său naţional şi european, unui lider ajuns deja la apogeul carierei. Valls vrea să urce, Merkel doar să nu coboare. Schimbul de generaţii politice în Uniunea Europeană se profilează a fi unul dur, conflictual, chiar cinic, urmând a se derula pe fondul tensionat al traversării impasului de o gravitate excepţională în care a intrat Proiectul European.

O greşeală, o singură greşeală (dar într-o situaţie atât de înşelătoare şi într-un moment atât de nepotrivit în Europa), a fost de ajuns pentru ca Angela Merkel să-şi pună în pericol un parcurs politic impecabil şi un lung mandat de cancelar, marcat de succese politice şi economice importante pentru Germania, început în 2005 şi reconfirmat prin succesele electorale din 2009 şi 2013. Dacă lucrurile continuă însă pe făgaşul în care s-a intrat acum, Angela Merkel nu îşi va mai putea duce la bun sfârşit mandatul de cancelar, respectiv până la alegerile generale din septembrie 2017. Retragerea sprijinului politic în partid sau, cel mai probabil, propria demisie va pune capăt erei Merkel, verdict evitabil numai în situaţia (puţin probabilă) în care cancelarul german îşi va schimba brusc şi radical poziţia în criza imigranţilor, din liberală în ultraconservatoare, ceea ce este totuşi greu de crezut.

Nici măcar seniorul Juncker, produsul voinţei politice a Berlinului în fruntea Comisiei, nu va mai putea ajuta prea mult interesele Germaniei, dacă se schimbă curentul de opinie în Europa. Turcia ar putea face mult dar nu va face, având frustrări cronicizate legate de ţinerea sa decenii în şir la poarta Uniunii Europene. Implicarea Statelor Unite în criza imigranţilor, dincolo de discursul bine şlefuit al lui Obama pentru salvarea unităţii Europei, va rămâne în opinia mea modestă, cu atât mai mult cu cât este an electoral iar candidatul de frunte al republicanilor, agentul imobiliar Trump, face din fermitatea opoziţiei sale faţă de ideea imigranţilor musulmani aproape un cap de afiş al campaniei sale prezidenţiale. De Rusia ce să mai vorbim, atacurile furibunde asupra Alepului au crescut exploziv numărul de refugiaţi sirieni din regiune iar Putin numai la binele Germaniei şi al Uniunii Europene nu se gândeşte acum. Germania caută cu disperare susţinători şi aliaţi pentru politica sa de până acum, dar nu prea mai găseşte. Merkel pare tot mai singură, apărând o cauză pierdută. Această schimbare de curent politic pe continent şi în afara lui, aşa cum se va vedea curând, nu e deloc o veste bună pentru Europa şi pentru europeni, nici chiar pentru cei care par să se bucure acum, cu o teribilă naivitate, de dificultăţile Berlinului.

Fără sprijinul Franţei, mitul supremaţiei politice germane la Bruxelles se va prăbuşi. Desigur, nu în favoarea Franţei, o putere aflată de câteva decenii într-un profund declin politic, economic, societal şi, în cel mai larg sens posibil, chiar cultural, ci al haosului decizional, dezintegrării ţesutului de solidaritate al Uniunii Europene şi fragmentării tabloului general în grupuri şi grupuleţe aflate în siajul câte unei puteri consacrate a Clubului. Berlinul, Parisul, Londra sau Varşovia vor începe astfel să coaguleze pe orbita lor ţări mai mici, pe criterii strategice, regionale sau istorice, pe afinităţi culturale sau pur şi simplu pe interese economice conjuncturale.

Căderea Acordului Schengen şi a liberei circulaţii în Uniunea Europeană a devenit astăzi inevitabilă şi iminentă. De fapt, în mai multe declaraţii considerate iniţial ipocrite, înalţi oficiali germani au atras atenţia, încă din toamna trecută, că eşecul politicii de redistribuire şi refuzarea asumării cotelor de refugiaţi vor duce la sacrificarea Spaţiului Schengen. Cercul vicios se închide astfel, dilema este perfectă şi, orice ar alege să facă acum, se pare că Europa va avea de pierdut. Dacă până acum Berlinul putea acuza ţările postcomuniste din Europa Centrală de lipsă de solidaritate cu nucleul Uniunii Europene, delimitarea Franţei face criza infinit mai gravă.

După desolidarizarea surprinzătoare a Franţei de Germania, deteriorarea atmosferei politice în Europa şi suspendarea/modificarea Acordului Schengen au devenit aproape o certitudine. Germania nu mai are altceva de făcut, rămasă singură în faţa valului de imigranţi, decât să-şi închidă şi ea graniţele. Şi, ca să mă fac pe deplin înţeles, prin „căderea” Acordului Schengen nu înţeleg abrogarea lui, ci, în buna tradiţie europeană, adoptarea unor „amendamente” şi convenirea unei „reforme” care să îl facă practic de nerecunoscut, totul urmând a fi prezentat publicului drept un mare succes al spiritului european de dialog şi negociere. Pe fond, Acordul Schengen II va fi însă primul pas spre încheierea de jure a „epocii de aur” a Uniunii Europene.

Nu ştim acum dacă spirala dezintegrării va continua dincolo de sfârşitul erei Merkel şi de modificarea Acordul Schengen. E prea devreme de evaluat. Dar ceea ce ştim cu siguranţă este că, după trecerea crizei imigranţilor, Uniunea Europeană nu va mai fi la fel.