Valentin Naumescu / Europa după vot. Entuziasmul iniţial, iepurii din pălărie şi complicaţiile care urmează

Puncte cheie:

• În esenţă, a fost un vot bun pentru Uniunea Europeană, din cel puţin două perspective importante: pe de o parte, peste două treimi din europeni au votat pentru partidele pro-europene, care susţin valorile democraţiilor liberale şi continuarea integrării europene, adică o majoritate robustă, indubitabilă, iar pe de altă parte prezenţa la vot, deci interesul popular pentru miza politică a alegerilor europarlamentare, a crescut de la minimul istoric de 42,6% din 2014 la aproape 51% în prezent, adică la valori comparabile cu cele din 1994, când în UE nu erau decât 12 state;
• Conştientizarea politică mai bună la nivel european, în Vest dar şi în Est (cu lamentabila excepţie a Marii Britanii, care este într-o degringoladă politică totală și continuă), arată că ceasul declicului crizei politice prelungite a UE a sunat şi din acest moment ne putem aştepta la clarificări viitoare ale direcțiilor și problematicilor în discuţie, într-un sens sau în altul;
• Faptul că alegătorii „au vorbit” nu înseamnă însă că vor apărea automat şi soluţiile politice, acestea din urmă revenind în sarcina politicienilor. Or summitul din 28 mai ne-a arătat că, de fapt, negocierea poziţiilor de conducere ale noii UE, între liderii naţionali, probabil şi convenirea măsurilor viitoare de reformă ale Uniunii, inclusiv a bugetului, vor fi mult mai dificile decât se preconiza şi nu este deloc sigur că până la summitul din 21-22 iunie se va ajunge la consens, măcar între cei mari;
• Deja preşedintele francez Macron şi cancelarul german Merkel văd lucrurile diferit, nu se ştie dacă va fi respectată sau nu promisiunea pre-electorală a principiului Spitzenkandidaten (pe care Macron îl respinge deocamdată, partidul lui neavând un candidat la preşedinţia Comisiei Europene anunţat în fruntea unei liste, şi oricum LREM a obţinut doar 22%), există riscul apariţiei „iepurilor din pălărie”, adică a politicienilor pe care nimeni nu i-a votat dar care ajung prin „discuţii între liderii naţionali” şefi peste instituţiile europene, necunoscuta privind decizia finală a Angelei Merkel de a accepta sau nu preşedinţia Consiliului European (prima dată a refuzat, la Sibiu, dar politicos aşa se face, subiectul nefiind încheiat în opinia mea), şi multe altele legate de Europa concentrică, Zona Euro, Spaţiul Schengen, Uniunea Apărării, bugetul 2021-2027, relaţiile cu SUA, China şi Rusia, viitoare noi extinderi;
• Pentru prima dată după multe decenii, grupurile PPE și S&D (popularii și socialiștii) nu mai pot forma singure o majoritate pro-europeană, având în total 332 de mandate, fiind nevoie de cooptarea noului grup ALDE (105), întărit cu francezii lui Macron (21) și europarlamentarii de la USR-PLUS (8), sau de cooptarea Verzilor, care au crescut spectaculos la aceste alegeri (69 de mandate);
• În parte, evoluția UE va depinde de evoluțiile politice din democrațiile naționale (asta știm dureros de clar după Brexit) iar din acest punct de vedere ceea ce se va întâmpla în anii următori în Franța cu popularitatea lui Macron, în Germania post-Merkel, în scandalul imens din Austria, în Italia dominată politic de Salvini, în Grecia după alegerile anticipate, în Polonia sau România după alegerile din 2019-2020, se va reflecta inevitabil în deciziile Uniunii Europene și în direcția blocului comunitar;
• Un semn bun pentru România, dincolo de rezultatele excepţionale ale alegerilor europarlamentare şi referendumului, este că atât PNL cât şi USR-PLUS vor avea poziţii importante în partidele europene PPE şi ALDE, datorită ponderii mari a europarlamentarilor aduşi de formaţiunile din România (10 PNL, 8 USR-PLUS), ceea ce le transformă în a treia forţă politică în cadrul grupurilor pro-europene din noul PE;
• Vom vedea însă, și asta nu va fi deloc plăcut, că tabăra pro-europeană este la rândul ei adânc divizată pe mai multe linii de scizură (nu neapărat centru-dreapta versus centru-stânga, ci mai degrabă pe viziuni diferite privind viitorul UE și mai ales pe interese proprii), dar avem speranța că până la urmă, în această vară, se va forma totuși o majoritate pro-europeană articulată și funcțională, din 3-4 grupuri politice ale noului Parlament European, bazată în principal pe un compromis franco-german, apoi pe o masă critică formată în jurul nucleului central, și, în fine, acceptată de țările periferice din Europa Centrală.

*

Alegerile europene au trecut cu bine pentru Uniune. Populiștii și naționaliștii au avut unele creșteri, dar în general au performat sub așteptări, cu câteva excepţii. În Germania, AfD a stagnat la cota de 11%, în Franța Adunarea Națională (RN) a lui Marine Le Pen a ieșit practic la egalitate cu Republica în Marș (LREM) a lui Macron (un procent diferență), în condițiile în care Le Pen a concentrat întregul vot eurofob şi anti-imigraţie iar pro-europenii și-au împărțit opțiunile între 4-5 partide semnificative, Liga lui Salvini a câștigat ce-i drept destul de clar în Italia, în Olanda naționaliștii au obținut rezultate slabe, în țările nordice sunt unele creșteri moderate ale dreptei naționaliste dar care nu schimbă esențial peisajul politic dominat de valorile liberale, în Spania extrema dreaptă a eșuat în fața unui vot puternic pro-european, în Ungaria Orbán îi fascinează în continuare pe maghiari dar probabil că slăbiciunea opoziției și lipsa (reală sau închipuită) de alternativă este o posibilă explicație a acestui incredibil 52% al FIDESZ, în Polonia rezultatele arată ruptura țării între jumătatea vestică plus marile orașe (câștigate de opoziția liberală) și jumătatea estică a țării, respectiv zona rurală, controlată în continuare de conservatorii de la PiS, în România votul a fost clar și masiv pro-european etc.

În acest moment, când pe de o parte se configurează noul Parlament European și pe de altă parte se fac jocurile în Consiliul European, se așteaptă rezultatul negocierilor pentru conducerea instituțiilor europene. Una din observațiile importante este slăbiciunea pe plan intern, decredibilizarea sau chiar lipsa de legitimitate politică a câtorva membri ai Consiliului European, care pun astfel sub semnul îndoielii valabilitatea celor discutate și convenite la acest nivel, în contextul actual. De exemplu, Austria este cu guvernul demis prin moțiune de cenzură, Grecia înaintea alegerilor anticipate după ce partidul premierului a pierdut europarlamentarele, olandezul Rutte are probleme legate de pierderea majorității în legislativul național și nu se știe cât mai rezistă în fruntea guvernului de la Haga, guvernele ungar și polonez sunt sub sancțiunile UE și cu art.7 activat, Macron vine de pe locul al doilea în Franța (chiar dacă la foarte mică distanță de Le Pen), în Belgia deciziile trebuie convenite la nivelul comunităților valonă și flamandă și apoi consensualizate de guvernul federal, premierul italian reprezintă un partid (M5S) care a pierdut mult din suportul popular în ultimul an etc. Din acest punct de vedere, este evident că Parlamentul European este mult mai proaspăt și mai credibil ca opțiuni ale alegătorilor europeni, doar că în această primă fază a negocierilor Consiliul European este decisiv.

A fost limpede că europenii s-au mobilizat pentru a-şi apăra Uniunea. Ameninţarea unei victorii a naţionaliştilor anti-UE, populiştilor radicali şi extremiştilor, prin însumarea rezultatelor acestora, fusese reală şi substanţială. Ca număr de voturi, aceştia din urmă chiar au crescut faţă de 2014, dar în ansamblu rezultatele lor par astăzi mai modeste şi mai puţin înfricoşătoare, în primul rând pentru că mobilizarea pro-europeană masivă a adus la urne mult mai multe voturi în favoarea UE decât acum cinci ani.

Într-un fel, exact acelaşi fenomen s-a întâmplat şi în România. PSD a obţinut aproximativ acelaşi număr de voturi ca în 2014, când a rezultatul său a fost de peste 37%! Duminica trecută însă, cu aceleaşi două milioane de voturi, PSD-ul infractorului Liviu Dragnea a obţinut doar 22,5%, pentru că participarea românilor la vot a crescut spectaculos de la 32% în 2014 la aproape 50% în prezent, punând tabloul opţiunilor politice ale românilor în cu totul altă lumină. Se vede încă o dată că guvernarea PSD-ALDE, instalată după alegerile din decembrie 2016, a fost cauzată exclusiv de participarea scăzută la vot (39,5%), PSD nebucurându-se niciodată de simpatiile majoritare ale românilor. Oportuniştii de la ALDE au fost pulverizaţi de votul popular şi au dispărut ca partid. În acest moment, guvernarea de la Bucureşti este asigurată de două partide care şi-au pierdut total credibilitatea şi legitimitatea, atât prin ceea ce au făcut în ultimii doi ani cât şi prin rezultatul procentual al votului din 26 mai.

Spuneam în punctajul iniţial că mă tem de perioada care urmează. Entuzismul de duminică seara, dat de votul europenilor, ar putea fi umbrit de blocajul şi dezacordurile politicienilor din tabăra pro-europeană. Deja preşedintele Macron a dat un prim semnal, refuzând să facă declaraţii de presă după summitul din 28 mai, un indiciu că nu i-a picat deloc bine că Germania şi multe alte state doresc să se respecte principiul Spitzenkandidaten, conform căruia germanul Manfred Weber ar trebui acum susţinut pentru preşedinţia Comisiei Europene, fiind candidatul anunţat înainte de campanie de către PPE, care a câştigat alegerile. A numi acum un alt politician în fruntea Comisiei ar pune sub semnul întrebării legitimitatea democratică a acestuia şi ar întoarce discuţia mai veche din UE, legată de „iepurii din pălărie” care apar după alegeri, pe care nimeni nu i-a votat şi cu care ne trezim şefi în instituţiile europene… Ca să explic mai clar, dacă pentru funcţia de preşedinte al Consiliului European găsesc că este normal ca viitorul preşedinte să rezulte din negocierile şefilor de state sau de guverne, funcţia fiind la nivel inter-guvernamental şi reprezentând statele, în schimb pentru poziţia de preşedinte al Comisiei Europene, care este la nivel supranaţional şi reprezintă interesele UE în ansamblu, nu ale statelor membre, rolul decizional al Consiliului European mi se pare chestionabil, Parlamentul European fiind mult mai în măsură să reprezinte voinţa cetăţenilor europeni.

Deşi tot mai puţin probabilă dar nu complet exclusă, o eventuală anulare a Brexitului prin organizarea unui al doilea referendum în Regatul Unit, în septembrie sau octombrie, ar aduce desigur un plus de vigoare Ideii Europene pe continent dar, în acelaşi timp, să fim conştienţi că ar însemna spargerea consensului obţinut cu greu peste vară şi necesitatea privind refacerea negocierilor pentru funcţiile din UE, luând în considerare şi interesele britanicilor, pe care toată lumea le ignoră în prezent (pe bună dreptate), cel puţin la nivelul Comisiei Europene şi al Parlamentului European.

Astfel, ca întotdeauna în istoria de 70 de ani a Uniunii Europene, o etapă se încheie cu bine dar lasă deja loc îngrijorărilor şi complicaţiilor etapei care începe.