Valentin Naumescu / Este într-adevăr posibilă o negociere Trump-Putin pe sistemul antirachetă din România și Polonia?

Puncte cheie:

• Dacă aș răspunde din start “din păcate, da”, probabil mulți cititori și-ar găsi satisfăcută chiar din primul rând curiozitatea aflării răspunsului pe care îl ofer eu la această întrebare esențială, spinoasă și dramatică pentru viitorul paradigmei de securitate a regiunii noastre, dar ar fi cu siguranță o percepție simplificată excesiv, ceea este de evitat. Situația se arată în realitate mult mai complicată și mai nuanțată decât ar presupune o asemenea abordare, în alb și negru, și cred că e bine să încercăm detalierea ei în cuprinsul articolului, nu în sumar;

• Interviul incendiar din 4 ianuarie a.c.. al fostului director interimar al CIA, Michael Morell, în care acesta indică intenția președintelui Putin de a negocia o înțelegere cu președintele Trump¹, care să includă, printre altele, o stopare a programului american antirachetă pe componentele din Flancul Estic al NATO (România și Polonia) în schimbul unei acțiuni militare comune împotriva ISIS în Siria/Orientul Mijlociu, este o întărire neașteptat de rapidă și de explicită a ceea ce am scris, poate mai vag, pe 9 noiembrie anul trecut, a doua zi după alegerile prezidențiale din Statele Unite, anume că “până în martie-aprilie trebuie să ne așteptăm la un summit Trump-Putin, care va marca începutul negocierii unui „deal” SUA-Rusia pe un pachet mai complex de teme”²;

• Schimbarea curentului politic în lumea occidentală și a ordinii globale/sistemului de relații internaționale este un proces insidios început cu ani în urmă, în care Brexitul și alegerea lui Donald Trump sunt doar simptome foarte vizibile, și nu cauze, adevăratul resort fiind acumularea unor nemulțumiri crescânde (nejustificate, în opinia mea, în raport cu starea reală a lumii și a Uniunii Europene), la baza societăților din spațiul euroatlantic, nemulțumiri alimentate și speculate copios de actori politici direct interesați de destructurarea Sistemului, dar și, involuntar, de mijloacele media avide de știri negative;

• Sistemul strategic de apărare antirachetă al Statelor Unite nu este un proiect al administrației Obama, ci datează din anii ‘80, din timpul îndrăgitului președinte republican Ronald Reagan³, valoarea lui politică și simbolică uriașă pentru puterea Americii făcându-l astăzi greu de anulat de către președintele Trump, fără a-și cauza singur daune importante de imagine, chiar la nivelul electoratului conservator și al mediilor militare care se pare că l-au susținut în drumul spre Casa Albă;

• Menținerea scutului antirachetă nu este însă doar o chestiune de imagine pentru președintele Trump, ci în primul rând una de excepțional interes strategic, politic și militar pentru Statele Unite, mai ales în condițiile înarmării intensive a Rusiei și a Chinei dar și a slăbirii Uniunii Europene, un proiect valoros, pe care mă îndoiesc că apropiații lui Trump din primul cerc al puterii de la Washington nu vor avea argumente să îl susțină în fața președintelui, tocmai în acest context delicat al rebalansărilor și redefinirii ordinii mondiale;

• Scutul antirachetă din Europa este o neprețuită resursă de negociere a puterii Statelor Unite la nivel global și regional, ceea ce îi va asigura, aparent paradoxal în raport cu miza negocierilor despre care vorbim, supraviețuirea și perpetuarea pe termen lung, chiar dacă în forme diferite, variabile. Cu alte cuvinte, Trump ar putea negocia oricând și orice pe subiectul scutului (sunt o mulțime de chestiuni tehnice care pot fi ajustate din mers, fără ca publicul local să ia act de recalibrarea proiectului, de dinamica parametrilor lui) dar nu va opri și nu va demonta instalațiile, tocmai fiindcă existența în sine a scutului oferă un imens ascendent și un beneficiu de negociere a puterii americane. Iar Putin știe perfect acest lucru și tocmai de aceea l-ar vrea dispărut complet;

• O desființare totală și definitivă a scutului, ca și orice altă formă de dezangajare militară din Europa, pentru vremelnice avantaje și concesii ale Rusiei, în Ucraina sau în Siria, ar duce la o teribilă și ireversibilă depreciere a puterii și influenței Statelor Unite în peninsula europeană, pe zona sensibilă de contact cu marele bloc continental al Eurasiei.

*

Scutul antirachetă este un excepțional instrument al puterii formale și informale americane în Europa și o neprețuită resursă de negociere a acestei puteri în relațiile bilaterale cu alte state, fie mai mari, precum Rusia, fie mai mici, precum Polonia sau România. Dar, prin extensia semnificației sale strategice, aceea de garant simbolic al securității aliaților, scutul are un efect indirect și o influență puternică și asupra întregii Uniuni Europene, deci inclusiv asupra puterii și autorității politice a nucleului franco-german în Europa Centrală. Poate nu întâmplător ministrul de Externe al Germaniei se opunea nu demult acestui proiect, considerându-l contraproductiv, respectiv o “țintă” pentru alte mari puteri. Poate că altceva voia să spună, și lumea nu prea l-a înțeles…

Interviul fostului director al CIA și ideea că noul președinte american ar putea negocia cu Vladimir Putin existența scutului antirachetă de la Deveselu a stârnit, așa cum era firesc, îngrijorările celor conștienți de riscurile schimbării paradigmei de securitate a regiunii. Un Trump ghidat de impulsul de a arăta că schimbă politicile Americii ar putea oricând pretinde că negociază acest instrument al puterii externe a Statelor Unite. Un Trump inteligent (sau bine consiliat) nu îl va desființa însă niciodată. E ca și cum ai dispune de o unealtă miraculoasă, aflată sub controlul tău total, pe care ți-au lăsat-o moștenire generațiile trecute, amplasată departe de casa ta, în curtea altora, pe care este cu ochii toată lumea și de care toți vor să vorbească (de bine sau de rău), pe care prietenii o admiră și de care dușmanii se tem, și pe care poți să o folosești în chip variabil, pe care poți să o transformi oricând în orice, să o dai mai tare sau mai încet, ca butonul de la stația de amplificare, dar la care este evident că nu ai niciun interes să renunți complet. Scutul antirachetă este steagul puterii Statelor Unite înfipt în Estul Europei, spre disperarea Rusiei, o unealtă de stimulare sau de constrângere, de fidelizare a aliaților sau de descurajare a rivalilor, de la caz la caz. De ce să renunți complet la o asemenea resursă de putere?

Și totuși, Trump va negocia cu Putin. Va negocia pentru simplul motiv că a promis în campanie că o va face și pentru că vrea să arate alegătorilor americani că el este altfel decât Obama, tot așa cum Obama a fost aproape obsedat, timp de opt ani, să arate că nu face lucrurile ca George W. Bush. Chiar și atunci când o politică diferită, doar de dragul forțării diferenței, s-a dovedit neinspirată. Nu am așadar nicio îndoială că negocieri ruso-americane la nivel înalt vor avea loc, în următoarele luni. Dar, la urma urmei, nu asta este ceea ce ne înfioară aici, în această regiune de frontieră dintre lumi. Nu e neapărat un lucru rău că liderii unor mari puteri se întâlnesc și negociază, în fond asta este esența politicii și a diplomației, este datoria lor să o facă. Evident, nimeni nu vrea război între marile puteri. Ceea ce ne interesează sunt însă posibilele consecințe ale acestor negocieri. Iar istoria națiunilor mici a arătat că nu întotdeauna negocierile și înțelegerile dintre marile puteri le-au adus celor dintâi mai multă fericire.

Unele subiecte ale acestor discuții le vom afla probabil în primăvară, unele mai târziu, peste ani, iar altele (anexele) poate niciodată. Este foarte posibil ca Putin să introducă și subiectul scutului antirachetă pe agendă, chiar dacă, spun încă o dată, un Trump inteligent (sau bine consiliat) ar putea, prin acceptarea acestei discuții exploratorii, doar să testeze cât de tare își dorește Putin să vadă desființată această instalație, cât de tare o urăște și cam ce ar fi dispus să ofere sau să facă pentru ca Statele Unite să o închidă pentru totdeauna. Sistemul antirachetă poate avea o geometrie variabilă, se poate plia pe nevoile și interesele strategice ale Statelor Unite, aflate în dinamică (de altfel, așa a fost mereu), poate fi ajustat, croit după necesitățile timpului, recalibrat, încărcat cu tot felul de tehnologii sau lăsat ca punct de decor militar, dar nu va fi închis.

Atâta timp cât au la îndemână “instalația” și supremația tehnologiei lor militare, americanii vor deține controlul relațiilor de putere, și în afara NATO, și în interiorul Alianței. Dacă vor pierde supremația militară și prezența strategică, vor pierde și controlul politic. Ești interesant pentru ceilalți numai în măsura în care stăpânești instrumentul minune, bagheta magică, oricare ar fi aceea, să-i zicem, printr-un cuvânt-sinteză, puterea. Ești așadar puternic, respectat sau temut atâta timp cât ai asupra ta “morcovul și bățul”, în acest caz garantarea securității prietenilor și descurajarea dușmanilor. Nu pot să cred că administrația Trump nu va înțelege ce privilegiu are să moștenească un asemenea instrument de putere de la predecesorii lor sau că s-ar putea gândi, fie și numai pentru o clipă, să renunțe la el.

Dar de ce vrem noi scutul? Ce ne trebuie nouă, vorba lui Putin, așa ceva? Aceasta e poate întrebarea cea mai simplă din toată discuția pe tema instalației de la Deveselu. Și totuși, nu voi alege răspunsul politic și militar clasic, de manual, pe care îl știm toți, ci pe cel cultural (în sensul cel mai larg al termenului), care poate suna cel mai naiv în contextul actual, dar în care eu cred cel mai mult. Este vorba, în subsidiar, de sentimentul unei națiuni mici care a învățat, de-a lungul istoriei ei chinuite, că dacă nu e cu unii, e cu ceilalți. România nu e Elveția. Nimeni nu poate fi Elveția în această regiune a Europei (doar Dodon e pur și simplu caraghios când se face că nu înțelege despre ce este vorba și clamează neutralitatea provinciei dintre Prut și Nistru). În partea noastră de lume, pe falia aceasta instabilă și imprevizibilă, ori ești cu americanii, ori cu rușii. Românii știu asta instinctiv, chiar și cei fără pretenții savante. Ideea nu e că ne plac mai mult rachetele americane decât rachetele rusești. Rachetele sunt rachete, și la Vest, și la Est. Ideea este ce valori apără aceste rachete, ce model de viață protejează ele. Și, oricât s-ar strădui unii să demonizeze America, românii au fost atrași întotdeauna de American Dream, nu de Russian Dream, și înainte de război, și în timpul comunismului, și după comunism. Rusia nu a fost niciodată atractivă aici.

Pierderea scutului ar fi un enorm pas înapoi al Americii în ecuația globală și regională de putere, ca să nu mai vorbim de sentimentul de trădare pe care l-ar crea în aceste țări. Poate că Europa Centrală și de Est nu (mai) are o pondere semnificativă în prioritățile strategice ale Americii de astăzi, poate că rivalitatea cu China va deveni curând mai acerbă decât cea cu Rusia, dar e bine de știut că părăsirea locului ar fi ireversibilă, cel puțin la nivelul unei generații, iar o eventuală tentativă de reintrare, peste ani, ar necesita costuri imense, de toate felurile.

Multe se pot schimba în sistemul relațiilor internaționale în anii următori, dar nu cred că America lui Trump își va negocia cu adevărat ieșirea din scenă, pentru că orice preț ar obține ar fi, de fapt, prea mic. Ar fi o greșeală de neiertat. Influența americană asupra acestor state și societăți ar fi drastic redusă. Pierderea Europei, în care oricum cea mai mare influență a rămas în jumătatea dintre Germania și Rusia, ar fi o autoamputare a puterii americane pe plan global. Abandonarea rolului de protector, fie și simbolic (am mai explicat, cu alte ocazii, de ce scutul antirachetă nu este un garant militar absolut, ci mai degrabă unul politic) ar distruge rapid capitalul de încredere pe care America și l-a construit de-a lungul ultimelor decenii în această regiune.

Lăsarea în urmă a unui vid de putere ar deschide cu adevărat poarta pentru pătrunderea, discretă sau explicită, prin fibra optică de internet sau cu bocancii, a altor giganți. Este motivul pentru care cred că, deși supus negocierilor, scutul antirachetă va rezista. Chiar dacă nu vom ști niciodată cu adevărat ce este în carcasa metalică pe care o vedem la televizor și ce poate să facă în mod concret instalația respectivă. Ideea că ceva american foarte special este acolo e un semnal suficient de puternic atât pentru noi, să-l vrem în continuare, cât și pentru cei din jurul nostru, să-l vadă demontat.