Valentin Naumescu / Eşecul UE de la Bratislava, frustrările lui Renzi şi calea aleasă de România

Puncte cheie:

• Summitul informal de la Bratislava, anunţat cu surle şi trâmbiţe ca „marele moment al relansării Proiectului European după Brexit”, a fost în mod evident un eşec. Nu s-a stabilit nimic concret, nu s-a întrunit spiritul de consens puternic pe care mizau organizatorii încă din vară, nu a rezultat imaginea de voinţă politică, unitate şi determinare a liderilor europeni, menită să ridice tonusul cetăţenilor pe fondul crizei prelungite a Uniunii, în fine, nu s-au conturat, decât foarte vag şi mai degrabă cu aer de principii, soluţii la problemele cunoscute;

• Colac peste pupăză, după ce că lucrurile merg tot mai greu, premierul italian Matteo Renzi suferă zgomotos că nu este acceptat la masa întâistătătorilor Uniunii, ca egal al lui Merkel şi Hollande, şi nu este invitat să participe la conferinţa de presă finală¹ (dacă ar suferi în tăcere ar fi o problemă strict privată), criticând ulterior summitul pe motive de „inutilitate” şi de neabordare frontală a chestiunilor esenţiale. Fostul primar al Florenţei a folosit momentul creat pentru a alimenta copios presa din peninsulă² cu un nou episod al campaniei sale de imagine personală, înaintea referendumului din noiembrie privind reforma constituţională din Italia, în care Renzi şi-a angajat practic mandatul de prim ministru;

• Despre ambiţiile politice ale tânărului premier italian (41 de ani) se ştie şi se vorbeşte de multă vreme, existând chiar presupunerea că acesta ar viza poziţia de preşedinte al Comisiei Europene sau de preşedinte al Consiliului European, ceea ce desigur nu este, în sine, un lucru condamnabil, atâta timp cât aspiraţiile sale de mărire nu vin să tensioneze inutil atmosfera în cadrul Uniunii, cu atât mai mult cu cât situaţia datoriilor enorme ale Italiei (133% din PIB³) şi stagnarea economică⁴ de anul acesta îngrijorează pe toată lumea;

• După trilaterala din august, de pe insula Ventotene, când Renzi a avut ocazia să facă declaraţii comune cu Merkel şi Hollande despre relansarea Uniunii Europene, se crease oarecum impresia că Italia va fi acceptată de Germania şi Franţa la masa mai marilor Uniunii, ceea ce s-a dovedit repede a fi o iluzie a lui Renzi. Germania nu acceptă ca partener egal de discuţii decât Franţa (dar, şi în acest caz, cu condiţia ca rezultatul final al discuţiei să corespundă cu poziţia şi interesele strategice ale Germaniei), iar ceea ce îi este îngăduit Franţei ani la rând nu-i este îngăduit şi Italiei (de exemplu, un deficit bugetar de peste 3%), Berlinul păstrând astfel, la pupitrul UE, diferenţa de nivel politic şi economic între cele două ţări mediteraneene vorbitoare de limbi romanice;

• Nici veleitarul Grup de la Vişegrad nu şi-a văzut profilul politic prea bine conturat, premierul ungar Orbán, care declarase înainte de summit că Grupul V4 „va prezenta propria viziune şi propriul document” în cadrul întâlnirii, ieşind nemulţumit de la discuţii şi reiterând că referendumul din Ungaria, de pe 2 octombrie, va arăta „adevărul despre ce cred oamenii” cu privire la politica de deschidere faţă de imigraţie a Uniunii Europene. Punctual, adică pe chestiunea imigraţiei, trebuie totuşi spus că este foarte posibil ca majoritatea populaţiei să fie de acord cu Orbán, mai precis cu refuzul acceptării cotelor obligatorii de refugiaţi din Orientul Mijlociu şi Nordul Africii, ceea ce nu rezolvă însă problema de fond, cu cei deja intraţi pe teritoriul Uniunii;

• România pare să fi ales în cele din urmă calea de apropiere de nucleul Uniunii Europene (Germania, Franţa, Benelux), după o perioadă de relative ezitări, în care părea la un moment dat să cocheteze cu ideea apropierii de Grupul de la Vişegrad (la invitaţia Poloniei), grup despre care am spus în ultimul an, de mai multe ori, că a devenit, din formatul mult lăudat al premianţilor postcomunişti ai anilor ’90, „focarul naţionaliştilor şi euroscepticilor” din Uniune, de dreapta sau de stânga, cel puţin până la schimbarea conducerilor din aceste ţări. Din cele patru state central-europene ale V4, doar cu Polonia ar trebui să dezvolte România un parteneriat strategic, cu precădere pe dimensiunea de securitate, însă pe linie bilaterală, nu prin integrarea, cel puţin în actualul context, în Grupul de la Vişegrad;

• România a ales strategic corect, preferând să gestioneze marile teme actuale ale Uniunii (migraţia, Spaţiul Schengen, negocierea Brexitului etc.) alături de puterile care formează nucleul organizaţiei, în special alături de Germania. Această opţiune nu aduce automat garanţii de succes, dar, în eventualitatea în care lucrurile vor merge din ce în ce mai rău, este preferabil să fii în cele mai bune relaţii posibile cu cei care au resursele şi capacitatea de a refonda Uniunea Europeană, de a reformula regulile, de a proiecta noi aranjamente politice, economice şi instituţionale la nivel european. Dacă tot nu trăim într-o lume ideală, iar liderii europeni nu sunt perfecţi şi nu sunt solidari, să spunem simplu că am ajuns şi noi la concluzia că, în ceea ce priveşte perspectivele Europei, e mai sigur alături de Angela Merkel decât de Viktor Orbán.

*

Puţine vor rămâne de spus despre summitul informal de la Bratislava. Probabil, va rămâne doar criza de personalitate a lui Matteo Renzi, care a realizat că, deşi i-a primit cu numai o lună în urmă pe Angela Merkel şi François Hollande „cu peşte şi peisaje superbe de Mediterană” pe portavionul italian de lângă insula Ventotene, tot nu l-au acceptat ca partener egal la conferinţa de presă finală de la Bratislava. „Motorul Uniunii Europene a fost şi rămâne franco-german”, sugerează ferm Berlinul şi Parisul, iar de la italieni vom lua doar ceva din design-ul caroseriei şi accesoriile de vacanţă. După Brexit, această realitate a devenit tot mai clară.

Pe de altă parte, dacă vrem să fim oneşti până la capăt, trebuie admis că nu din cauza lui Renzi a eşuat summitul de la Bratislava. Condiţiile politice şi culturale pentru asumarea unei platforme refondatoare a Uniunii Europene nu sunt coapte. Intenţiile discursive există, realizarea gravităţii crizei nu este pusă la îndoială în nicio capitală, temerile că situaţia s-ar putea deteriora în continuare sunt prezente, summiturile şi momentele festive abundă, doar soluţiile salvatoare şi voinţa de a acţiona unitar, deocamdată, lipsesc.

Nu e adevărat nici ce a spus Jean-Claude Juncker, că „Uniunea suferă din cauza faliei Est-Vest”. Este cel puţin incorect să creezi impresia că ţările postcomuniste din Europa Centrală, chiar dacă referirea s-ar face numai la Grupul de la Vişegrad, sunt principala problemă a blocului comunitar. Până una alta, nu o ţară din Est, cum spune Juncker aproape în limbajul de dinainte de 1989, a votat pentru ieşirea din Uniune, ci a doua putere economică a Europei occidentale.

Ieşirea Uniunii Europene din criză nu se întrevede, aşadar, nici după întâlnirea de la Bratislava. În referendumul din 2 octombrie, Ungaria va mai da o lovitură politică şi simbolică Uniunii Europene, votând cel mai probabil împotriva acceptării cotelor de refugiaţi decise la Bruxelles. Ne amintim de triumful referendumului premierului Tsipras în Grecia, împotriva acceptării condiţiilor creditorilor europeni, şi de ceea ce a urmat la câteva săptămâni după aceea. Fireşte, „respingerea” de care vorbeşte acum Orbán se putea face şi fără referendum, aşa cum o fac alţii, prin tergiversarea aplicării deciziei Consiliului European, dar ridicarea chestiunii la rang de consultare populară nu urmăreşte decât scopuri de răfuială, sfidare şi imagine politică personală, adică o nouă manevră simplistă a lui Orbán de a-şi consolida suportul politic intern, pe o temă în care nu are cum să dea greş electoral, dacă o joacă în cheie populistă şi naţionalistă. Iar voturile din referendumurile împotriva Uniunii Europene şi a politicilor ei (vezi Brexitul şi referendumul din Olanda, doar anul acesta) sunt, desigur, mult mai grele, mai usturătoare şi mai nocive pentru Europa unită decât disputele în cadrul Consiliului European.

Dar veştile proaste continuă. Alegerile prezidenţiale din Austria, reprogramate iniţial tot pe 2 octombrie, sunt acum amânate pentru 4 decembrie, pe un motiv oficial pueril (lipiciul pentru plicurile votului prin corespondenţă nu este bun⁵), adevăratul motiv al deciziei disperate a guvernului de la Viena fiind, în opinia multora, iminenta victorie a lui Norbert Hofer, candidatul înarmat (la propriu) al partidului naţionalist şi eurofob, de extremă dreapta, FPÖ, cotat cu 53%. Era, se pare, ultima soluţie administrativă pentru a amâna instalarea democratică a primului preşedinte de extremă dreapta din Uniunea Europeană, în speranţa că până în decembrie intenţia de vot a majorităţii austriecilor se mai poate schimba.

Apele sunt aşadar tulburi. Pe marea agitată a Uniunii Europene, România a ales să navigheze alături de Germania şi de nucleul fondator (Italia va rămâne tot acolo, dincolo de supărarea trecătoare a lui Matteo Renzi), distanţându-se deocamdată de grupul naţionaliştilor de dreapta sau de stânga din Grupul de la Vişegrad. Şi nu e în joc doar interesul acceptării noastre în Spaţiul Schengen, e mai mult decât atât. La urma urmei, puteam trăi şi fără să fim în Spaţiul Schengen, ca şi până acum, ba chiar având (în prezent) posibilitatea de a ne securiza frontierele de stat jur împrejur, nu doar pe cele cu Ucraina, Republica Moldova şi Serbia, cum va fi când vom deveni parte a spaţiului de liberă circulaţie, mai ales dacă intră şi Bulgaria. În plus, responsabilitatea României va fi chiar mai mare, fiindcă vom apăra nu numai frontiera noastră nordică şi estică, ci a Spaţiului Schengen în ansamblu, nefiind exclus să vedem curând poliţia europeană de frontieră la graniţele noastre (ceea ce n-ar fi deloc rău), în schimb eliminând controlul la frontiere pentru fluxurile interne, dinspre Spaţiul Schengen spre România, cu toate riscurile care decurg de aici.

Realinierile strategice şi reaşezările structurale în interiorul Uniunii Europene sunt abia la început. Schimbări de accente şi redirecţionări de resurse au loc şi în NATO, aşa cum ştim. Occidentul şi Europa se redefinesc sub ochii noştri. Ca orice ţară, România îşi caută un loc cât mai bun în viitoarele aranjamente de bunăstare şi securitate, mizând pe elementele care i se par în acest moment cele mai sigure, pe termen mediu şi lung.

Rămâne de văzut cum vom gestiona momentul în care valul eurosceptic va ajunge şi în România, unda naţionalistă atingând deja statele postcomuniste din Europa Centrală, intrate cu câţiva ani înaintea noastră în NATO şi Uniunea Europeană. Apariţia unui curent anti-UE în România este inevitabilă, întrebarea fiind nu dacă, ci când va apărea, cât de puternic va fi şi cum va arăta acesta în termeni electorali.