Deşi ne-am plasat în fruntea UE la creştere economică pe ultimii doi ani în termeni de evoluţie a PIB, această performanţă notabilă primii a fost obţinută în condițiile în care avem într-o proporţie extrem de redusă întreprinderi cu creştere rapidă, aşa cum sunt ele definite de Eurostat în termeni comparabili la nivelul statelor UE.
Graficul publicat de organismul de statistică al Uniunii arată stupefiant pentru oricine face legătura cu performanţa economică a României, chiar dacă datele prelucrate sunt cele din anul 2015, conform procedurilor standardizate şi timpului necesar pentru armonizarea rezultatelor.
De ce România nu este între Ungaria şi Bulgaria
Dacă aproximativ un salariat din cinci lucra în întreprinderi cu rată rapidă de creştere în urmă cu doi ani în Irlanda ( 21,7%), Ungaria (20,7%) şi Portugalia (19,7%), România figura tocmai pe penultimul loc cu doar 5,9%, lăsând în urmă doar mica economie a Ciprului ( care venea la comparaţie cu valoarea de 3,6%, dată pentru anul 2014).
De reţinut, alte două ţări din fostul bloc socialist s-au plasat cu mult înaintea noastră, ceea ce arată că impactul firmelor cu dinamică ridicată de creştere a antrenat şi un impact pe măsură ( adică MINOR ÎN CAZUL NOSTRU) în ceea ce priveşte creşterea numărului de angajaţi. Astfel, Bulgaria (18,6%) s-a plasat imediat după Marea Britanie (19,0%) iar Letonia a egalat la acest indicator Olanda (ambele cu 17,4%).
La nivel european, circa 158.000 de întreprinderi au fost încadrate în categoria celor cu creştere rapidă. Ele au reprezentat aproape o zecime (9,9%) din toate întreprinderile active cu cel puţin 10 salariaţi şi au oferit slujbe pentru 13,5 milioane de persoane. Ele au fost identificate pe baza unei rate de creştere a numărului de angajaţi de mai mult de 10% pe o perioadă de trei ani consecutivi.
Sectoarele economice cele mai active în acest sens s-au dovedit a fi cel de „informaţii şi comunicaţii” (15,3% din totalul întreprinderilor cu creştere rapidă), ”servicii administrative şi de suport” (14,0%) şi „activităţi profesionale, ştiiţifice şi tehnice” (11,3%).
Cum-necum, am rămas iar „de căruţă” în statistica UE
La noi, primul sector din cele trei performere amintite mai sus a figurat cu o creştere a rezultatelor în 2015 de 9,5% faţă de anul anterior, iar cele două din urmă, luate împreună în statistica naţională referitoare la PIB, s-au mulţumit cu doar 2,4%.
Datele provizorii pentru primul semestru al anului în curs arată o păstrare a ritmului ridicat în „informaţii şi comunicaţii” (+10,5%) şi o evoluţie remarcabilă la combinaţia între ”servicii administrative şi de suport” şi „activităţi profesionale, ştiiţifice şi tehnice” (11,4%). Ceea ce ar trebui să se vadă de-abia în datele ce vor fi publicate de Eurostat în 2019, DAR NUMAI DACĂ se confirmă în varianta definitivă.
Deocamdată, însă, distribuţia pe state membre a întreprinderilor cu creştere rapidă ne este total defavorabilă, cu valorile cele mai mari ale ponderilor în numărul total de întreprinderi consemnate în Irlanda (14,9%), Malta (13,7%, cu date din 2014) şi Ungaria (12,5%). În spatele lor, Slovacia şi Letonia (ambele cu câte 12,2%) au reuşit să devanseze Suedia (12,1%).
Merită să studiem puțin graficul stupefiant de mai jos, cu România, alături de statele din care importăm :
În acest context, unde apare România ? Păi, penultima, cu un indicator de doar 2,3%, de puţin înaintea Ciprului (2,2%, valoare din 2014) şi la mare distanţă de plutonul CODAȘELOR europene Grecia (6,0%), Austria (6,5%) şi Italia (7,6%), deasupra căreia apare şi primul stat intrat ceva mai recent în UE, Estonia (7,7%).
Astfel, deşi relaţia dintre numărul de întreprinderi performante şi creşterea numărului de locuri de muncă nou-create arată o capacitate relativ bună de a crea bunăstare pe bază activităţii desfăşurate de o persoană, trebuie subliniat faptul că reuşitele constituie cazuri mai degrabă izolate în marea masă de întreprinderi.
Unde cele care se zbat să supravieţuiască sunt imensa majoritate iar cele de real succes nu sunt nici pe departe suficiente. Aşa arată datele din alte state vecine similare ca nivel de dezvoltare, care se confruntă sau ar trebui să se confrunte cam cu aceleaşi probleme. Diferenţa se pare că o face mediul în care îşi desfăşoară activitatea, cu sprijinul statului (în cazul lor) sau punerea preponderentă de beţe în roate (în cazul nostru).
Un răspuns
LA NOI CA LA PROSTII DIN LUMEA A TREIA.
S-a dovedit că prostia în sine e cu mult mai periculoasă decât ne-am obișnuit noi să credem.
Prima lege a prostiei
Omul subestimează numărul idioților care-l înconjoară.
Sună ca o banalitate și un snobism șters, dar viața ne dovedește contrariul.
Oricât de mult nu ați aprecia pe cineva, vă veți ciocni de următoarea situație: omul care arăta deștept și rational se adeverește a fi un idot nemaiîntâlnit.
Proștii apar întotdeauna în cele mai nepotrivite locuri și la cel mai nepotrivit moment, ca să dea toate planurile peste cap.
A doua lege a prostiei
Probabilitatea ca un om să fie prost nu depinde de alte calități ale sale.
Ani de observări și experimente m-au adus la concluzia că oamenii nu sunt deopotrivă: unii sunt proști, alții nu, și acestă calitate este de la natură și nu depinde de factorii culturali.
Omul este prost așa cum este roșcat sau are grupa I de sânge.
Așa s-a născut – după voința Celui de Sus, dacă vreți.
Educația nu are nimic în comun cu probabilitatea de a avea un anumit număr de proști în societate
Acest lucru a fost dovedit de nenumărate experimente în universități, pe cinci categorii: studenți, lucrători de birou, personal de serviciu, personal din administrație și profesori.
Când am analizat grupul personalului slab calificat, numărul proștilor s-a dovedit a fi mai mare, ceea ce mă și așteptam (Prima lege) și dădeam vina pe condiția socială, sărăcie, izolare, educație insuficientă. Dar, mergând mai departe pe scara socială, același raport l-am văzut printre lucrătorii cu muncă de birou și studenți.
Și mai impresionant a fost să se constate aceleași cifre și printre profesori – nu contează că am luat profesori din provincie sau din universități: același procentaj dintre profesori s-au dovedit a fi proști. Am fost atât de uimit de rezultate, încât am hotărât să fac experimentul și pe elita intelectuală, a laureaților premiilor Nobel.
Rezultatul a confirmat super-puterea naturii: același număr de laureați au fost proști.
Ideea pe care o lansează legea a doua este greu de acceptat, dar numeroasele experimente confirmă că avem dreptate. Feministele susțin legea a doua, pentru că aceasta spune că proaste printre femei sunt tot atâtea, cât și printre bărbați.
Locuitorii țărilor din lumea a treia se consolează cu faptul că țările dezvoltate nu sunt chiar atât de dezvoltate. Concluziile legii a doua sperie: vă veți integra în înalta societate britanică sau vă veți muta în Polinezia, împrietenindu-vă cu vânătorii de capete locali; vă veți închide în mănăstire sau vă veți petrece restul vieții în cazinouri, în societatea unor femei decăzute – oriunde veți fi nevoit să vă ciocniți de același număr de idioți, care (Prima lege) vă va depăși așteptările.
Legea a treia a prostiei
Prostul este acea persoană ale cărei acțiuni duc la pierderi pentru alți oameni sau grupuri de oameni și nu aduc beneficii autorului sau chiar se transformă în evenimente negative pentru el.
Legea a treia presupune că toți oamenii se împart în 4 grupuri:
naivi (N), deștepți (D), infractori (I) și proști (P).
● Dacă Vasile acționează în așa fel încât suportă pierderi, dar îi aduce beneficii lui Petru, atunci el face parte din categoria naivilor (Zona N).
● Dacă Vasile face ceva ce îi aduce beneficii și lui, și lui Petru este deștept, pentru că a acționat deștept (Zona D).
● Dacă acțiunile lui Vasile îi aduc beneficii numai lui ȋnsuși, iar Petru are de suferit de pe urma lor, atunci Vasile este infractor.
● Și, în final, dacă Vasile se află în Zona P, sunt pierderi de ambele părți.
Nu e greu de imaginat amploarea daunelor pe care le pot provoca proștii nimerind la conducere și având autoritate politică și socială.
Dar trebuie de specificat ce anume îl face pe un prost periculos.
Oamenii proști sunt periculoși pentru că oamenii raționali cu greu pot deduce logic un comportament irațional.
Un om deștept poate să înțeleagă logica infractorului, pentru că infractorul este rațional – el pur și simplu vrea să primească cît mai mult câștig, cu toate că nu e suficient de deștept ca să câștige singur.
Infractorul este previzibil, de aceea poți face sistem de apărare.
Să prognozezi acțiunile unui prost nu poți; el îți va face rău fără vreun motiv, fără scop, fără plan, în cel mai neașteptat loc, în cel mai nepotrivit moment. Nu aveți tehnici de a anticipa atacul lui. Într-o confruntare cu un prost, cel deștept se lasă pe mâna prostului, o ființă întâmplătoare, cu reguli neînțelese de deștepti.
Atacul prostului, de obicei, te ia prin surprindere. Chiar și atunci când atacul este evident, ți-e greu să te aperi de el, pentru că nu are o structură rațională.
Despre asta a scris Schiller: „Împotriva prostiei, chiar și zeii sunt neputincioși.”
A patra lege a prostiei
Deștepții subestimează mereu potențialul distructiv al proștilor.
Să fii deștept și să uiți că ai de-a face cu un prost, în orice moment al zilei, în orice loc și în orice circumstanțe înseamnă să comiți o eroare care te va costa foarte scump.
Naivii din zona N nu pot recunoaște de obicei pericolul proștilor din zona P, ceea ce nu e de mirare. E de mirare faptul că proștii sunt subestimați și de deștepți, și de infractori. În prezența unui prost, ei se relaxează și se bucură de superioritatea lor intelectuală, în loc să se concentreze și să ducă pierderile la minimum atunci când prostul va trăzni ceva.
Un stereotip răspândit: prostul își dăunează doar lui însuși. Nu. Nu trebuie să confunzi proștii cu naivii neajutorați. Niciodată nu faceți alianță cu proștii, imaginându-vă că-i puteți folosi pentru propriile beneficii. Dacă veți face așa, pesemne că nu înțelegeți natura prostiei. În acest fel, le oferiți proștilor un câmp pe care pot să facă tot ce vor și să aducă daune mari.
A cincea legea a prostiei
Prostul e cel mai periculos tip de personalitate.
Prostul e mai periculos decât infractorul.
Rezultatele acțiunilor unui infractor perfect: o simplă trecere a bunurilor materiale de la un om la altul. Societății nu-i e nici mai cald, nici mai frig de la asta. Dacă toți membrii acestei societăți ar fi fost infractori ideali, ea ar fi putrezit încet, dar nu ar fi fost o catastrofă.
Întreg sistemul ar fi fost redus la transferul de bogăție în favoarea celor care acționează de dragul acesteia și, luând în considerare că toți ar fi fost infractori, sistemul s-ar fi bucurat de stabilitate. Acest lucru poate fi ușor observat ȋn țările unde conducerea este coruptă, iar cetățenii încalcă mereu legile.
Atunci când în scenă intră proștii, tabloul se schimbă.
Ei aduc pagube, fără a avea beneficii. Bogăția este distrusă, societatea trăiește în sărăcie.
Istoria ne arată că, în orice perioadă, țara progresează atunci când la conducere sunt suficient de mulți oameni deștepți, care să rețină proștii activi și să nu le permită să distrugă ceea ce au creat deștepții.
Într-o țară în regres, proștii sunt la fel de mulți, dar la conducere observăm o creștere a numărului de infractori proști printre ceilalți cetățeni – naivi prostuți.
Această schimbare cu siguranță crește urmările distructive ale acțiunilor proștilor și toată țara se duce de râpă.