UK – UE, 47 de ani povestiți de personalitățile britanice

În toți cei 47 de ani în care a avut calitatea de membru al UE, reprezentanții permanenți britanici au stat în prima linie a negocierilor diplomatice purtate de Londra și Bruxelles. La început sub Edward Heath, al cărui țel în viață a fost accesul Marii Britanii în ceea ce la vremea respectivă se numea Comunitatea Economică Europeană, și terminând cu Boris Johnson, ale cărui ambiții sau concretizat prin ”exit”.

Epopeea europeană a Marii Britanii este rememorată, în The Guardian, de nouă dintre cei care au servit coroana britanică din poziția de reprezentant permanent, oameni care au văzut ”lacrimi de furie” în ochii lui Margaret Thatcher, amenințările lui John Major, etapele euroscepticismului britanic și pașii făcuți către ieșire.

Din amintirile diplomaților britanici reiese că Regatul a stat toți acești 47 de ani în UE grație eforturilor unei minorități politice eurofile.

Anii lui Ted Heath, Harold Wilson și Jim Callaghan

David Hannay, actual Lord Hannay of Chiswick, este unul dintre veteranii în viață ai negocierilor de aderare din anii 70 care avea să fie numit de Margaret Thatcher reprezentant permanent la Bruxelles.

În vârstă de 84 de ani, el este de părere că Regatul Unit s-a așezat pe panta turbulențelor încă din momentul în care a refuzat să se alăture primor 6 care au înființat Comunitatea Economică în 57.

„Am petrecut 35 de ani ocupându-ne de consecințele acelui refuz: cu negocierea rabatul bugetar, cu piața unică, cu dreptul de a nu adera la moneda unică și cu alegerea posibilității de a adera la sistemele juridic și afaceri interne. Ironia face că am rezolvat toate aceste chestiuni de cea mai bună manieră pentru interesul național cam prin 2015”, afirmă Hannay.

În 1973, ianuarie, Michael Palliser, ocupă primul poziția de reprezentant permanent al Marii Britanii pe lângă Comunitatea Economică Europeană, fiind și primul din generația tinerilor diplomați eurofili. Curentul nu era majoritar în Marea Britanie, iar înfrângerea suferită în alegerile din 1974 de către premierul Ted Heath avea să aducă la putere un guvern laburist divizat care a decis să renegocieze termenii relației bilaterale înaintea unui planificat referendum de privind aderarea la blocul comunitar.

Asigurările date în privat de Michael Palliser colegilor europeni cu privire la rezultatul referendumului au fost oferite ”pe surse” presei de către omologul luxemburghez și au provocat scandat la Londra, iar Palliser schimbat din funcție. După succesul referendumului, Donald Maitland a trecut în postul de la Bruxelles, dar nici el nu a avut viață ușoară, fiind nevoit să facă față acțiunilor unui ministru de Externe, David Owen, mai degrabă suspicios la adresa Europei.

”Cert este că, până la căderea guvernului laburist din 1979, oamenii din Bruxelles se săturaseră deja”, își reamintește David Hannay.

Anii lui Margaret Thatcher și John Major

Europenismul aproape de fațadă al laburiștilor a favorizat ascensiunea primului lider cu real interes pentru reașezarea relației cu Europa. Margaret Thatcher a avut o prioritate: să reducă contribuția britanică la bugetul comunitar și, ajutată vreme de 5 ani de către Michael Butler, noul reprezentant permanent, a reușit să convingă Europa că Regatul trebuie să beneficieze de discount.

Înțelegerea încheiată de Margaret Thatcher la Consiliul European de Fontainebleau, din vara anului 1984, este unanim apreciată drept o strălucită victorie a diplomației britanice.

Thatcher a fost și primul premier care a înțeles că trebuie să Marea Britanie nu mai trebuie percepută drept „partenerul ciudat” al Europei. În același an a pregătit un document intitulat ”Europa- viitorul”, în care propunea un plan de reducere a barierelor comerciale prin înființarea unei Piețe unice dar și cooperarea în materie de politică externă.

Inițiativa lui Thatcher a fost însă subminată. ”A dat planul ei Franței și Germaniei, care abia dacă au băgat-o în seamă, ca mai apoi să propună ei, oficial, ceva aproape identic. Axa franco-germană nu era pregătită pentru leadership britanic”, povestește David Hannay.

”În 1985 mă pregăteam să merg la Bruxelles, în calitate de reprezentant permanent. Am avut o discuție cu premierul în care mărturiseam că privesc capitala Europei precum un joc în care umblă șerpi prin labirint. Te înșeli amarnic, dragă David, acolo nu e niciun labirint, acolo sunt doar șerpi- a fost răspunsul lui Margaret Thatcher”.

Mânia fostului premier britanic la adresa ”bărbaților de la Bruxelles” este confirmată și de un alt reprezentant permanent, John Kerr, acum Lord Kerr of Kinlochard, care a preluat mandatul în 1990.

Căderea premierului Thatcher a venit după respingerea Uniunii Monetare – cu celebrul ”Nu, nu, nu” rostit în Camera Comunelor, deși reprezentantul permanent securizase posibilitatea ca Marea Britanie să primească dreptul de a refuza aderarea fără nicio consecință diplomatică.

Inflexibilitatea lui Margaret Thatcher față de sensibilitățile europene avea să se manifeste și în problema reunificării Germaniei, încurajată în privat de către președintele francez François Mitterrand.

Noiembrie 1990 – conservatorii aleg un nou lider care promite să aducă Marea Britanie în centrul Europei. Entuziasmul lui John Major se pierde însă rapid între fisurile din interiorul Partidului Conservator.

Momentul de cumpănă s-a consumat în septembrie 1992, cînd Marea Britanie se suspendă din Mecanismul ratelor de schimb. În acel moment, John Major își informează reprezentantul permanent, Stephen Wall, că și-a redactat demisia din funcție. ”Am stat la telefon 3 ore ca să-l conving să nu meargă la Regină”, își amintește Stephen Wall.

Anul 1996 aduce în Regat criza generată de răspândirea bolii ”vacii nebune” și o nouă provocare pentru John Major. Ca răspuns la interdicția aplicată de UE pentru importurile de carne de vacă din Marea Britanie, John Major decide să blocheze totul la Bruxelles, inclusiv numirea propriului candidat la postul de Înalt Reprezentant al UE în Bosnia. Stephen Wall amenință cu demisia dacă Marea Britanie va aplica amenințarea de a nu face plățile obligatorii pentru bugetul UE. ”La acel moment, am avut senzația că partenerii europeni încep să se îndoiască de faptul că vrem cu adevărat să fim membri ai UE”, afirmă Stephen Wall.

Anii lui Tony Blair și Gordon Brown

Înfrângerea lui John Major în 1997 a fost percepută la Bruxelles drept o înfrângere a scepticismului britanic față de ideea UE. Tony Blair a fost avocatul extinderii către Est, în opoziție cu Franța. A fost perioada în care în Downing Street se cocheta cu ideea aderării la moneda euro, idee sabotată de cancelarul lui Tony Blair, Gordon Brown.

Văzut drept ”colaboraționist” pe frontul eurosceptic, Gordon Brown genera de cele mai multe ori la reuniunile miniștrilor de Finanțe din UE o atmosferă apăsătoare, povestește și Nigel Sheinwald, care a fost reprezentant permanent între 2000 și 2003.

Decizia de a se alătura invaziei din Irak a creat o ruptură între Marea Britanie și tandemul Franța-Germania, încordând relațiile lui Blair cu Jacques Chirac și Gerard Schröder.

Când Gordon Brown s-a instalat la Numărul 10, s-a instalat și o relație ciudată cu UE. Gordon Brown a refuzat să ia parte la semnarea Tratatului de la Lisabona, pe care îl negociase Tony Blair. ”Angela Merkel a fost între cei care l-au sunat și i-au spus clar: Gordon, ești obligat să faci asta. Presat de toată lumea, Gordon Brown a acceptat, dar a tratat totul cu maximă superficialitate, astfel încât coloana oficială britanică a fost singura care a plecat de la aeroport într-o direcție în vreme ce toate celelalte mergeau în direcție opusă, spre aeroport”, povestește Kim Darroch, acum Lord Darroch of Kew, fost reprezentant permanent între 2007 și 2011.

Adevărul istoric este însă că, în ciuda scepticismului, atât Tony Blair cât și Gordon Brown au fost destul de eficienți. Tony Blair a reușit să impună un președinte al Comisiei pe care îl favoriza-  José Manuel Barroso. Iar Gordon Brown, a reușit să obțină un rol central al Marii Britanii în acțiunile de răspuns la criza financiară care a cuprisn Europa deși Marea Britanie nu era membră a Uniunii monetare.

Anii lui David Cameron și ai Theresei May

2011 a fost anul în care Europa a conștientizat că e nevoie de schimbări ale Tratatelor pentru a permite crearea unor instituții care să salveze Zona euro. David Cameron a anticipat că în această chestiune riscă o revoltă a propriului partid în Camera Comunelor, așa că a încercat să ”negocieze” aprobarea noilor propuneri în schimbul dreptului de a putea proteja City, districtul financiar al Londrei.

În campania pentru șefia Conservatorilor, Cameron a promis să scoată formațiunea din grupul PPE din Parlamentul European, și a făcut-o, dar avea să plătească un preț enorm.

La cina organizată de PPE la Marsilia, înaintea summit-ului  european din decembrie de la Bruxelles, Angela Merkel și Nicolas Sarkozy s-au înțeles să scape de un eventual veto britanic prin încheierea unui pact înafara tratatelor UE și au lăsat Marea Britanie în offside.

”Devenea clar că relația cu britanicii nu merge bine”, spune Jon Cunliffe, reprezentant permanent între 2012 și 2013, actual guvernator adjunct al Bank of England. ”Îmi aduc aminte că Angela Merkel i-a spus lui David, când se lăuda că a crescut în sondaje după ce a încercat să blocheze prin veto modificarea tratatelor: ai grijă, pe tine te aplaudă doar cei care gândesc greșit, care nu știu ce-o să urmeze”, mai povestește  Cunliffe.

Campania internă a Conservatorilor din 2015 se poartă în jurul unor promise negocieri cu UE dublate cu un referendum național care să prezinte coința populară legată de apartenența la UE. A fost cartea cu care David Cameron a crezut că poate îndupleca Europa, pe care fostul premier n-a fost niciodată dispus să o joace până la capăt. Dar, referendumul a ieșit cum a ieșit și o aduce în scenă pe Theresa May.

În prima sa conferință de presă susținută în calitate de premier, în 2016, Theresa May a anunțat că Marea Britanie va ieși din Piata Unică, Uniunea Vamală și de sub jurisdicția Curții Europene de Justiție.

”N-am să înțeleg niciodată cum oameni esențiali în funcționarea satului nu văd un discurs atât de important înainte să fie rostit. Eram total pe dinafară”, spune Ivan Rogers, la acel moment reprezentant permanent la Bruxelles.

”Președintele Juncker a venit la mine și mi-a spus: Am citit de 3 ori discursul premierului May, cu mare, mare atenție. Singura concluzie este că vă veți îndepărta de orbita UE mult, mult mai departe decât am fi crezut. Să știi că nu avea nevoie să meargă atât de departe”, spune Ivan Rogers, care a conștientizat că, din acel moment, Marea Britanie nu prea mai avea șanse să încheie un acord simplu cu UE.

Ivan Rogers a trimis o notă în acest sens în Downing Street, care a ajuns cumva la BBC provocând demisia sa din funcție.

Așa a ajuns la Bruxelles, în 2017, Sir Tim Barrow, pentru care au urmat trei ani de negocieri complicate cu Michel Barnier.

De la 1 februarie, Sir Tim Barrow devine primul ambasador al Marii Britanii la UE, ale cărui memorii le vom citi, probabil, după ce vom afla cu certitudine dacă ieșirea Mari Britanie a fost sau nu o poveste de succes.

Parlamentul European, cântecul de despărțire

Ultima zi de lucru în Parlamentul European a reprezentanților Marii Britanii a fost una încărcată de emoție, în care la final, în hemiciclu, s-a cântat „Auld Lang Syne”, veche baladă scoțiană care, în mod tradițional se cântă în statele vorbitoare de limbă engleză în noaptea de Anul Nou, în semn de despărțire de cel vechi.

Ziua a fost marcată de un nou discurs fulminant al lui Nigel Farage, care a provocat iritarea vădită a vicepreședintelui Parlamentului European, irlandeza Mairéad McGuinness, desemnată să conducă lucrările forului legislativ la despărțirea de Marea Britanie.