Statistica europeană oferă instrumente utile pentru cei care doresc să poziționeze țara lor în context european sub aspectul diverselor criterii de dezvoltare durabilă.
Pe segmentul de Educație, diferențele dintre România și UE sunt foarte mari iar așa cum arată trendul din graficele prezentate, nu avem șanse de convergență reală cu practica din Uniune prea curând.
1.Abandonul școlar
După ce a făcut eforturi să se apropie de media europeană după anul 2002 și până imediat după aderarea la UE, timp în care ecartul în puncte procentuale la indicatorul de abandon școlar s-a redus considerabil ( de la 6,1 pp în 2002 spre doar 1,5 pp în 2008), România a bătut pasul pe loc în timp ce evoluția europeană a fost sistematic pozitivă.
Astfel, s-a ajuns chiar la un regres notabil în 2015, când decalajul față de UE a urcat la un îngrijorător nivel de 8,1 pp ( 19,1% la noi și doar 11% în UE), după care situația s-a mai remediat spre un ecart similar cu cel anteaderare. De reținut, noi de-abia anul trecut, am reușit să coborâm de puțin cu ponderea celor care au ieșit prematur dintr-o formă de pregătire sub cea din 2008 (15,6% față de 15,9%)
2.Studii superioare
La indicatorul de educație terțiară (ponderea celor cu studii superioare), distanța față de media europeană a fost atenuată treptat din 2002 până în 2014 ( de la 12,7 pp spre 10,5 pp), pe fondul unei evoluții ceva mai bune la noi, favorizată însă de nivelul mult mai redus de plecare ( doar 10,4% față de 23,1% adică mai puțin de jumătate în raport cu uzanțele continentale).
Din păcate și de reținut în atenția factorilor de decizie, în ultimii ani România a stagnat la acest capitol iar valoarea consemnată în 2020 ( 24,9%) a fost chiar mai redusă decât cea din 2014 (25,4%).
Fapt care nu poate fi disociat de realitatea socială în care studiile nu mai constituie un indicator al succesului și a condus la expandarea considerabilă a decalajului dintre noi și UE ( de la 10,5 pp în urmă cu șapte ani până la 15,6 pp anul trecut).
3.Educarea pe parcursul vieții adulte – formarea continuă
Dar cea mai mare prăpastie se cască între noi și Europa în ceea ce privește capacitatea de a învăța pe parcursul vieții adulte.
Potrivit concepției larg răspândite că românii le știu pe toate și se pricep la orice, aici am plecat de la un raport de peste 5 la 1 și am ajuns în ultimii doi ani analizați de Eurostat la un ordin de mărime diferență, cu maximul atins în 2019 (10,8% media UE și doar 1,3% la noi)
Și la acest capitol, s-au făcut ceva eforturi doar până imediat după aderare (s-a ajuns aproape la dublarea ponderii ridicole de 1% consemnată în 2002, până la 1,8% în 2008 și 2009). Urmate apoi de delăsare, cu o revenire la 2% în 2013 și cu o nouă pantă de scădere până în 2018, când s-a atins minimul absolut de 0,9%.
O societate care se vrea dezvoltată, dar cu capital uman subdezvoltat
Cu asemenea premise, sintetizate în indicatori care nu pot fi ușor de atins și nici manipulați din condei, economia românească nu poate să se bazeze în proporții de masă pe competențele necesare secolului XXI și pe trecerea spre o economie supertehnologizată, de mare valoare adăugată.
Mai ales că multe dintre vârfurile care încă mai susțin imaginea unui învățământ de o anumită calitate sunt atrase de perspectivele mult mai bune din străinătate, unde competența profesională pare a fi mult mai bine apreciată decât în propria țară, dincolo de beneficiile materiale evident mai generoase.
Soluțiile sunt simple și nu trebui inventate dar prespun investiții, consecvență și aplicarea în proporții de masă pentru a reuși aducerea celui mai prețios capital, cel uman, mai aproape de cerințele unei societăți dezvoltate. Fără de care nu vom reuși niciodată cu adevărat să ne apropiem de nivelul occidental de civilizație.
