Liderii UE pleacă miercuri spre Beijing pentru a participa la summit-ul UE-China. Acesta, foarte probabil, nu va duce la schimbări majore în relația tensionată a ambelor superputeri și este timpul ca UE să înceapă să se gândească în mod colectiv la respingerea modalităților de agresiune ale Chinei, scrie François Godement în Euractiv.
François Godement este consilier special, Asia și America, la think-tankul francez Institut Montaigne.
Neînțelegerile din interiorul UE, speculate de China
Următorul summit UE-China urmează să aibă loc la Beijing în perioada 7-8 decembrie, iar marea provocare o reprezintă diviziunile interne și fisurile care se manifestă între statele UE în ceea ce privește China. Aceste dezacorduri au fost, de foarte mult timp, piatra de temelie pe care Republica Populară Chineză se bazează pentru a refuza solicitările UE.
O excepție de la această ”tradiție” a fost scurta fereastră dintre alegerea lui Joe Biden în 2020 și învestirea sa – când Beijingul a simțit brusc nevoia de a încheia un tratat de investiții cu Europa – un joc triunghiular clar menit să îl influențeze pe noul președinte american. Chiar și atunci, concesiile făcute UE au fost fie minime, fie parte a unui calendar impus de chinezi de deschidere a unor sectoare limitate ale economiei chineze. Când au venit sancțiunile UE ca răspuns la maltratarea populației uigure, Beijing a ripostat, asigurându-se astfel că tratatul comercial s-a încheiat definitiv.
Argumente pro și contra unei deschideri în relațiile bilaterale
Dar summit-ul din decembrie poate fi diferit. Doi factori ar trebui să împingă conducerea de la Beijing spre compromisuri. Economia Chinei a intrat într-o nouă fază de încetinire, cu investițiile străine ezitând și retrăgându-se mai mult sau mai puțin discret și cu neîncredere crescândă din partea chinezi.
În plus, între timp, toate țările industrializate, cu prezența notabilă a Indiei, au convenit măsuri în favoarea securității naționale și economice.
Și totuși, este puțin probabil ca acest lucru să inaugureze o nouă fază în relațiile UE-China, din motive parțial independente de controlul UE. Războiul Rusiei împotriva Ucrainei continuă, iar China are o mare miză în a-și vedea rivalii strategici sau „sistemici” să-și deturneze resursele.
Creșterea exporturilor Chinei, în special în sectoare cheie, cum ar fi automobilele, tehnologia curată, infrastructuri, IT și biotehnologia nu este, de asemenea, nu dă semne de scădere, fiind principalul motor al creșterii într-un moment în care economia internă se clatină.
Ezitări în „reducerea riscurilor”
Dar cel mai important motiv pentru care UE nu va beneficia decât de vorbe bune, ocazional, este că calculele Beijing nu s-a schimbat.
În ciuda rezoluțiilor Consiliului European și a unei Comisii care a înțeles pe deplin „provocarea chineză”, statele membre ezită să ia măsuri pentru „reducerii riscurilor”.
În primul rând, marile companii din sectorul privat nu au stimulente să slăbească legăturile cu China.
China se teme mai mult de SUA decât de UE
În al doilea rând, și poate cel mai important, China se teme de Statele Unite – cu un guvern federal care se bazează pe cea mai mare armată din lume – mult mai mult decât de UE, care este constrânsă de un buget comun și un proces decizional care se bazează pe unanimitate.
Din punct de vedere politic, Xi se teme de o victorie a lui Trump anul viitor și chiar mai mult de o conducere republicană care s-ar menține pe poziții ferme în confruntarea cu China. Administrația Biden nu a obținut concesii semnificative de la China.
Ce trebuie să facă UE imediat și ce pe termen lung
Prin urmare, măsura succesului pentru următorul summit nu va fi rezultatul acestuia. Ceea ce contează pentru UE când ajunge la Beijing este să rămână fermă în două domenii-cheie: să ceară Chinei un comerț echitabil și să reușească să blocheze sprijinul din ce în ce mai consistent al Beijing pentru Rusia lui Vladimir Putin.
Este puțin probabil ca China să accepte ușor aceste teme. Europa trebuie să fie clară în ceea ce privește consecințele: instrumente defensive economice mai puternice și implementate rapid pentru o gamă largă de probleme și sancțiuni pentru actele flagrante de sprijinire a mașinii de război a Rusiei.
Pașii pe termen mai lung implică schimbări din partea UE, dincolo de cele decise sub presiunea crizelor recente. Aceasta include îmbunătățirea eficienței instrumentelor comerciale existente, cum ar fi controlul investițiilor interne. De asemenea, implică trecerea rapidă la controlul exporturilor și screening-ul investițiilor externe, prin identificarea riscurilor de aprovizionare și de scurgere pentru tehnologiile critice.
Statele membre trebuie să renunțe la abordarea de așteptare. Întrucât nici UE, nici Japonia, nici SUA de astăzi nu doresc să implementeze o agendă protecționistă dură, trebuie să ne angajăm în obiectivul mult mai dificil de a identifica vulnerabilitățile cheie și de a le remedia.
E vremea Europei federale?
Putem crede că instrumentele și deciziile Bruxelles pot fi implementate rapid și eficient în 27 de țări?
Poate rămâne UE cantonată în cutuma de a se tocmi până în ultimul moment cu unul-două state ca să ia efectiv decizii? A amâna o decizie este un lux pe care nu îl mai avem în aceste vremuri.
Se înțelege dorința statelor membre de a păstra prerogative, dar pentru a răspunde provocării Chinei este nevoie de sincronizare la nivelul statelor membre. Timpul pentru a juca la nivel național sau subregional a dispărut: avem nevoie de scalare politică în fața Chinei.
Ceea ce pare o narațiune complet utopică sau depășită – nevoia de o Europă federală – este de fapt singura cale realistă de a păstra viitorul Europei.
Dacă nu înțelegem acum, poate că o vom înțelege mai târziu. Dar mai târziu va fi prea târziu.
***
