Prin strategia Europa 2020 (adoptată de Consiliul European în iunie 2010) , au fost stabilite ţinte la cinci indicatori apreciaţi ca fiind semnificativi pentru dezvoltarea social-economică a UE.
Ideea a fost de a se putea oferi niveluri ridicate de locuri de muncă, cu productivitate ridicată şi de a îmbunătăţi coeziunea socială în statele membre, simultan cu reducerea impactului asupra mediului înconjurător.
Cele cinci domenii (rata ocupării, cercetare-dezvoltare, schimbări climatice şi energie, educaţie şi reducerea ărăciei) au fost transpuse la nivelul fiecărei ţări în obiective concrete ce trebuie atinse la finele deceniului în curs. Situaţia pe ansamblu a UE în acest proces de upgradare social-economică a fost prezentată de Eurostat.
După cum se va vedea din prezentarea de ţară ce urmează, situaţia la nivelul UE evoluează aproape exact pe dos decât la noi, punctele atinse de noi fiind sub cerinţe la nivelul mediei UE ( aici, însă, referinţa anului 1990, când ”greaua moştenire socialistă” a jucat un rol important) iar domeniile în care UE a mers tot mai bine fiind cele în care noi am mers mai slab.
Cum stă România, cu punctele tari şi punctele slabe
Până în 2015, România şi-a redus emisiile de gaze de seră în sectoarele care nu fac parte din sistemul de certificate de mediu (de exemplu transporturi, construcţii, agricultură şi deşeuri – vezi programul Effort Sharing Decision) cu 5,8% faţă de anul 1990, ceea ce o poziţionează lejer în interiorul obiectivului de majorare cu maxim 19% stabilit prin strategia Europa 2020.
Programul Effort Sharing Decision este constituit dintr-un set de politici şi măsuri referitoare la schimbările climatice (stipulate în prezent chiar la nivel anual pentru perioada 2013 – 2020) care să direcţioneze UE spre o economie bazată pe emisii reduse de carbon, îmbunătăţind simultan şi securitatea energetică.
Analiza Eurostat consideră că România şi-a redus semnificativ numărul persoanelor cu risc de sărăcie sau excluziune socială, respectiv circa 1,7 milioane persoane între 2008 şi 2015, iar ţinta la nivel national a fost atinsă încă din anul 2013.
În anul 2015, România şi-a depăşit angajamentul de a avea o cotă-parte de 24% a energiilor regenerabile şi a rămas semnificativ sub ţinta pe partea de consum primar de energie. În traducere, ne-am mişcat bine în sensul eficientizării producţiei şi consumului de energie.
Deşi mai avea de acoperit decalajul de 1,1% pe segmentul educaţiei superioare în 2016, ţara noastră a făcut progrese puternice în creşterea ratei de participare în învăţământul terţiar, care s-a majorat cu 9,6% între 2008 şi 2016.
Din păcate, în contrast cu această evoluţie, proporţia celor care au abandonat timpuriu sistemul de educaţie a crescut cu 18,5% în acelaşi interval de timp, ceea ce a majorat decalajul faţă de ţinta pentru anul 2020 la nu mai puţin de 7,2 puncte procentuale. În context, fără măsuri urgente şi extreme de eficiente este puţin probabil să atingem această ţintă.
Cam la fel stă situaţia şi la capitolul de rată a ocupării, unde, în pofida unui uşor progress între 2013 şi 2016, mai avem de recuperate 3,7% până la pragul de 70% stabilit ca ţintă pentru anul 2020.
În fine, cea mai îngrijorătoare situaţie şi performanţa cea mai slabă se regăseşte la capitolul de intensitate a sectorului de cercetare-dezvoltare, care a scăzut cu 0,08% între 2008 şi 2015, situaţie în care a rămas la o distanţă apreciabilă ( 0,49% din PIB realizat faţă de 2% din PIB stabilit ca obiectiv) de ţinta stabilită prin strategia Europa 2020.
Urmărește-ne pe Google News
