Soluția (logică și echitabilă) de reașezare a fiscalității și stimulare a natalității

Problema echilibrării cheltuielilor cu veniturile bugetare ţine, dincolo de efectul brut al modificării unor taxe cu impact mare în cazul modificării cotelor, precum TVA sau accizele, de modul în care o societate găseşte de cuviinţă să aşeze impozitarea veniturilor.

O cotă unică şi cât mai redusă nu este neapărat ceva dezirabil şi nici de dorit:
Nici din perspectiva colectării, nici din cea a echităţii şi nici din cea a solidarităţii sociale.

Lăsarea integrală a responsabilităţii fiscale pe seama unor funcţionari ai statului cu o viziune îngust contabilă nu funcţionează. O campanie de educare a populaţiei în privinţa diferenţei dintre cota standard de impozitare şi cota efectivă de impozitare a veniturilor ar fi esenţială. Mai ales că efectul unor deduceri bine gândite este mai important pentru necesităţile sociale decât cota de impozitare în sine.

Problema de logică

În treacăt fie spus, explicarea diferenţei între venitul impozabil şi salariul brut înscris în cartea de muncă ar fi un succes notabil. După cum şi eliminarea unor raportări de tip „mere cu pere” între punctul de pensie NET şi VENITUL SALARIAL ( ce include toate veniturile ca şi cum ar fi bani) mediu BRUT din texte de lege se impune cu necesitate.

Toate acestea alături de lămurirea faptului că ceea ce ar trebui impozitat este venitul CUMULAT al unei persoane (din salarii, pensii, chirii, dividende etc.) şi nu tipul de venit. De pildă, deducerea de 2.000 de lei de care beneficiază 2,25 milioane de pensionari nu face nicicum sens pentru cei care încasează simultan salarii, chirii, dividende etc.).

Plus că pare a se încalcă şi o lege numită Constituţie, deoarece salariaţii au doar 300 de lei deducere (şi aceea regresivă de la 1.500 de lei venit impozabil şi „sublimă de la 3.000 de lei în sus, inclusiv pentru persoanele aflate în întreţinere). Culmea logicii, deducerea personală celor care creează venitul este ( în cel mai  bun caz) de aproape şapte ori mai mica decât cea a primitorilor de venit.

De ce copii sau soţia casnică să aibă cel mult 100 de lei deducere din venitul soţului iar pensionarii să beneficieze de 2.000 de lei, adică de 20 de ori mai mult ? Acelaşi soţ care achită taxe şi impozite pentru a se plăti respectivele pensii şi aceiaşi copii cărora le va rămâne pe cap plata datoriei publice majorate pentru plata pensiilor.

Soluția și explicarea ei. Și o simulare

Creşterea cotei standard (de pildă de la 16% la 20%), alături de introducerea unei deductibilităţi universale de ordinul indicatorului social pe economie (500 de lei în loc de 300 de lei) , ar fi de natură să păstreze nivelul efectiv de taxare a veniturilor. Efectul pozitiv la mijlocul scării de venituri ar fi însoțit de o reducere a taxării sub medie, îndeosebi pentru salariaţii care au copii.

Chiar dacă ar fi însoşită de o creștere a taxării efective în cazul persoanelor care nu întreţin pe nimeni, adică au venituri relativ mari raportat la numărul de membri ai familiei. Inclusiv persoane singure cu venituri mari (care trebuie să fie solidare cu societatea din care fac parte) şi pensionari, care nu au, de regulă, de cumpărat nici case, nici mobilă şi nici haine pentru copii.

Pe datele actuale din economie, s-ar potrivi, ca exemplu de calcul, o cotă unică de 20%, cu deduceri personale majorate la 500 lei (inclusiv pentru persoanele aflate în întreţinere). Ea ar fi, practic, echivalentă la nivelul salariului minim cu cota de 16% aplicată în prezent împreună cu deducerea regresivă de la 300 lei (pentru venituri impozabile de până la 1.500 lei).

Observațiile pe simulare :

Se poate observa că majorarea cotei unice de impozitare în condițiile unei alegeri optime a deducerii unice individuale (nu patru deduceri diferite, cum se practică în prezent !!) nu ar afecta semnificativ veniturile mai mari, ba chiar ar favoriza familiile cu mai mulți copii și venituri peste medie.

În schimb, ar scădea puternic impozitul pe venit în cazul frecvent, al unui salariat cu salariul minim pe economie cu o persoană în întreținere ( de la 142 lei la 34 lei) şi ar anula impozitarea atunci când există două persoane în întreţinere. Fapt important şi absolut de bun simţ din perspectivă socială, în condițiile în care s-ar înregistra corect și s-ar achita întocmai celelalte dări către stat.

Nu că ar fi o soluţie care să rezolve problema, dar un spor de 108 lei la venitul net încasat în loc de doar 15 lei în sistemul actual de impozitare ar fi măcar un semnal că statului îi pasă şi de copii (care nu pot vota şi de aceea sunt defavorizaţi la impozitarea părinţilor) aproape la fel de mult ca şi de pensionarii care pot vota şi o şi fac în funcţie de oferta electorală.

În sistemul de creştere la 20% a cotei de impozitare simultan cu majorarea deducerii personale UNIVERSALE la 500 de lei, se poate observa uşor că NU AR PIERDE NIMENI nici la un salariu brut de 2.500 lei (succes celor care ar încerca să explice asta publicului, cum pot creşte salariile la o cotă unică de impozitare de 20% în loc de 16%) dar beneficiile pentru cei care au persoane în întreţinere ar creşte cam de opt ori ( se observă cum se adaugă 80 de lei la venitul net şi nu o „glumă” de 10 lei acordată în prezent la creşterea numărului de persoane aflate în întreţinere).

La cei cu venituri mai mari, deja ar începe să se simtă impozitarea cu o cotă mai mare dar numai la cei care câştigă peste 6.000 de lei şi nu au copii în întreţinere. E vreo problemă cu asta ? În schimb, cei care câştigă mai mulţi bani dar fac şi mai mulţi copii ar începe să simtă, simetric, o uşurare a impozitelor pe seama celor care au bani dar nu vor, nu pot sau se întâmplă să nu aibă grijă de nimeni.

Desigur, esenţial este să  se declare corect veniturile încasate, ceea ce ar stimula conformarea voluntară (sub presiunea angajatului, dacă vreţi) şi ar creşte gradul de încasare al veniturilor bugetare. Aparent, ar putea fi un joc riscant dar este mai important să se schimbe mentalitatea. Adică statul să ia mai puţin de la cei care lucrează şi declară corect sumele câştigate, în loc să trateze neutru persoanele neimplicate social şi asigure plata persoanelor inactive din sumele pe care a putut să le impoziteze.

În plus, o cotă ceva mai mare de impozitare înseamnă și un avantaj fiscal mai mare în cazul deducerilor acordate sau care pot fi acordate pentru cheltuielile făcute cu pensia suplimentară, sănătatea, studiile copiilor sau personale, asigurări etc. Aici ar trebui să intervină statul pentru reducerea efectivă a fiscalității. Cu mutarea parțială a deciziei în alocarea banilor de la stat către fiecare contribuabil în direcții menite să stimuleze dirijat economia.

Dacă statul este ”cel mai prost manager”, hai să-l scutim de o parte din obligaţiile de redistribuire a veniturilor. Să arate fiecare cetățean cum cheltuie el banii mai eficient, cu factură şi chitanţă corespunzătoare. Aici intervine responsabilizarea, deoarece marea majoritate a românilor se consideră “degrevaţi” de orice obligaţie în materie de fiscalizare. Simultan, însă, doresc să primească întocmai și la timp banii din diverse prestații sociale.

Desigur, cifrele exacte sunt discutabile iar exemplul dat este unul de plecare pentru o analiză de optimizare, nu doar fiscală dar şi socială. Cert este că deducerea justificată motivează munca, în timp ce reducerea generalizată valorizează nevoia.

Este o temă care ar trebui să fie centrală în dezbaterea publică dar, deocamdată, lipsește cu desăvârșire.