Situația Greciei: Lecțiile și câteva explicații necesare

Economia Greciei a fost una dintre economiile cu cele mai mari creșteri din Zona Euro în perioada 2000 – 2007 (perioadă în care capitalul străin a venit în valuri), cu o rată medie de 4,2%.

Datele referitoare la situația finanțelor publice în decursul timpului arată că între 1960 și 1973, în perioada dictaturii militare, execuțiile bugetare anuale s-au soldat cu surplusuri. După instaurarea democrației, între 1974 și 1980, s-a trecut la o politică de deficite moderate, sub cota recomandată la nivel teoretic de 3% din PIB anual.

Ulterior, însă, în perioada 1981 – 2013, s-au acumulat, an de an, deficite considerabile, de peste 3% din PIB, ceea ce explică nivelul extrem de înalt al datoriei publice la care s-a ajuns în prezent. De reținut, până în 2001, devalorizarea drahmei a ajutat la ușurarea plății datoriilor. Odată cu trecerea la euro, acest instrument financiar nu a mai putut fi folosit.

Caracteristică definitorie a bugetului grec, țara a fost cea de a doua în cadrul NATO din punct de vedere al cheltuielilor militare ca procentaj în PIB, după SUA. Achizițiile de armament au provenit în proporție de circa 42% din SUA, 23% din Germania și 13% din Franța.

În 1993, raportul dintre datoria publică și PIB ajunsese deja la 94%, în condițiile în care economiștii FMI au definit un raport maxim sustenabil de către economia țării de 120%. Dacă nu s-ar fi ajuns la un acord privind restructurarea datoriei țării, raportul „The Economic Adjustment Programme for Greece”, publicat de Comisia Europeană în octombrie 2011 estima un nivel de 198% pentru anul 2012.

Datele pentru 2012 estimau partea care revine economiei negre la 24,3% din PIB-ul Greciei, față de 21,6% pentru Italia, 17,1% în cazul Belgiei și doar 13,5% în Germania. O explicație majoră o constituie procentajul relativ ridicat de persoane ”self-employed” – sunt proprii lor angajați și depun o declarație de venituri pe propria răspundere – situat la circa 32% față de o medie de numai 15% la nivelul UE.

Mai multe guverne europene au ”fentat” criteriile de la Maastricht prin modalitatea de calcul a deficitelor publice. Grecia a beneficiat în acest sens de consultanța băncii Goldman Sachs, care a reușit să mascheze amploarea deficitului bugetar, dezvăluit în 2010 a fi ajuns la valoarea cu totul nesustenabilă de 13,6% din PIB (după Islanda, cu 15,7%, și înaintea Marii Britanii, cu 12,6%, dar Grecia nu e Marea Britanie – nu are capacitatea acesteia de a-și plăti datoriile).

În 1999 (anul în care s-au luat în calcul criteriile ce au permis intrarea Greciei în Zona Euro, cel mai stabil an din 1980 încoace), deficitul bugetar a fost de 3,1% din PIB ( deci ușor peste limita stabilită) iar deficitul structural de 3,6%. Criteriul de 60% datorie publică nu a fost îndeplinit, dar țara a fost admisă în Zona Euro, culmea, exact în anul în care a depășit pragul de 100% datorie publică raportată la PIB.

Acceptarea ca pe un fapt obișnuit a deficitelor excesive în condiții de intrări masive de capital străin și de angajare a unor lucrări publice de amploare ( vezi și găzduirea Olimpiadei din 2004) s-a dovedit a fi extrem de periculoasă. Criza economică a trimis PIB-ul pe tobogan exact atunci când el gâfâia să țină pasul cu angajamentele sociale asumate pentru bugetari și pensionari.

Datoria publică ridicată nu este un dat al economiei grecești. Ea s-a constituit în cea mai mare parte în intervalul 1980 – 1996, când a avansat de la 21% din PIB până la circa 95% din PIB. A urmat o perioadă de avans lent al datoriei, spre 103% în 2007, după care problemele s-au acutizat pe fondul crizei mondiale și al beneficiilor sociale generoase oferite fără acoperire în rezultatele economice (175%).

Din perspectiva noastră, ar fi de reținut că Grecia nu a avut grijă să-și reducă sau măcar să-și plafoneze datoria publică în anii buni, de creștere economică robustă și, în loc să-și ajusteze deficitul structural, a mers pe o cale complet imprudentă, cu valori ale acestui deficit situare între 4,2% și 7,8%.

Este ca și cum România ar fi continuat timp de mai mulți ani politica dusă în 2008, când beneficiile oferite din motive electorale au depășit cu mult capacitatea economiei de a furniza creștere economică. În România, a fost nevoie de șase ani pentru a reechilibra economia după excesele făcute într-un singur an.

La greci este, practic, imposibil de întrevăzut o îmbunătățire semnificativă și o aducere sub control a situației mai devreme de decenii.

Între 2009 și 2013, PIB-ul Greciei a scăzut cu circa 25%, dar povara angajamentelor luate în vremurile bune în ipoteza unei creșteri economice care se va perpetua pe termen nedefinit a determinat expandarea catastrofală a datoriei publice.

Practic, acum se solicită ajustarea la posibilitățile reale a beneficiilor oferite riscant populației, dar nu se poate face mai nimic deoarece această ajustare ar însemna o adevărată sinucidere în plan politic.