Sindicatele încotro?

Mișcarea sindicală a fost o componentă esențială a sistemelor democratice din secolul al XX-lea. Ar fi greu, dacă nu chiar imposibil, de explicat democratizarea societăților occidentale – europeană, dar și nord americană – de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea fără a lua în calcul impactul mișcării sindicale. și invers, reculul lent al democrației din ultimele decenii, vizibil prin creșterea exponențială a inegalităților sociale și economice, dar și a extremismului politic, a fost dublată de scăderea treptată a influenței sindicale. Programul neoliberal, pus în practică în anii ’80 ai secolului trecut de Ronald Reagan și Margaret Thatcher a vizat direct distrugerea influenței sindicatelor, privite ca principala barieră în cale dezvoltării pieței libere. Ori, cam același pare a fi și programul președintelui Băsescu și al guvernului instalat de acesta după alegerile prezidențiale din 2009. Însă, departe de a elibera „piața”, încercarea de demantelare a mișcării sindicale complică situația socială și adâncește criza de încredere în democrație. Iar depresiunea economică actuală, produsă chiar de politicile neoliberale și antietatiste devenite dogme odată cu căderea comunismului, nu poate fi depășită, în orice caz nu democratic, fără un compromis social cât mai larg cu putință.

Dezvoltarea mișcării sindicale ca o contrapondere a capitalismului sălbatec apărut odată cu prima revoluție industrială a fost un element central al democratizării societăților occidentale. Parlamentarismul clasic al secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea nu era, și nu își propunea, să fie democratic. Fiind rezultatul instituțional al compromisului social și politic între „vechea” elită aristocratică și „noua” elită burgheză parlamentarismul clasic urmărea să asigure regulile accesului la resurse doar pentru aceste două categorii. Și tocmai datorită votului său censitar și a reprezentării politice doar a elitelor economice parlamentarismul clasic nu era popular. Abia votul universal și participarea politică a unor categorii din ce în ce mai numeroase în politică a modificat natura parlamentarismului, Dar, imaginea parlamentului nu a mai putut fi îmbunătățită în mod semnificativ. Cu toate variațiile încrederii, parlamentele nu au fost nici în cele mai bune momente ale secolului trecut, în perioada de după cel de-al doilea război modal, instituții foarte populare, pe câtă vreme sindicate au fost, dar încetul cu încetul încrederea în ele s-a diminuat. Cu toate acestea, așa cum o dovedesc și sondajele de opinie din România, percepția sindicatelor este mai bună decât a partidelor sau instituțiilor politice. La noi, aproximativ 35% dintre respondenți anchetelor sociologice își manifestă încrederea în sindicate față de doar 10% pentru parlament sau guvern, 18% pentru președinte și sub 10% pentru partide.

În general – cu excepția Poloniei, și aceasta datorită rolului sindicatului Solidaritatea în căderea comunismului – sindicatele est europene s-au adaptat greu postcomunismului. Și, ca și în cazul partidelor din această zonă, principala problemă pare să fi fost de natură ideologică. Modelul sindicalismului englezesc, dezideologizat după anii ’80 în urma pierderii confruntărilor sindicale, împiedicat formarea unor mișcări sindicale puternice. Chiar în Polonia Solidarității, catolicismul a fost un surogat al ideologiilor sindicale și a împiedicat mișcarea sindicală să își urmărească obiectivele. Cu toate că biserica catolică, spre deosibire de cea ortodoxă, are o doctrină socială și își manifestă rezervele față de capitalism destul de răspicat, în absența propriei ideologii sindicalismul s-a blocat. Iar modelul polonez a marcat de asemenea influență și dinamica mișcării sindicale din alte state est europene. Pe de altă parte, modelul Walesa – intrarea liderilor sindicali în politică – a contribuit la rândul său la limitarea influenței sindicale.

În acest context general sindicatele din România nu aveau cum să se impună ca parteneri puternici ai guvernelor sau patronatelor. Nu doar că sindicatele românești au fost surprinse de criză, dar nici la trei ani de la declanșarea acesteia nu par să poată reacționa. Blocajul lor ideologic, la care se adaugă diviziunea mișcării sindicale și neînțelegerile dintre liderii celor cinci mari centrale sindicale românești – CNSLR-Frăția, Cartel Alfa, BNS, CSDR și Meridian – dar și serioasele probleme de organizare la nivelul teritorial, a împiedicat formularea unei alterative sindicale credibile. Iar rolul de facilitatori ai privatizării multor întreprinderi românești din a doua parte a ultimului deceniu al secolului trecut și până spre mijlocul primului deceniu al acestui secol – pe baza căruia au și negociat un Cod al Muncii favorabil angajaților – a făcut în multe cazuri să fie adusă în discuție apariția „sindicatele galbene”, care apără mai mult interesele patronilor decât ale angajaților.