Scurt circuit social şi “avocatul diavolului”

Privind la ceea ce se intampla pe ambele maluri ale Atlanticului nu poti sa nu te intrebi – “ce naiba s-a intamplat cu societatea occidentala?” Raspunsul nu poate fi decat o deficienta majora in felul in care sunt observate evenimentele, intelese problemele, gandite si implementate solutiile.

Adevarat, lumea occidentala a trecut printr-o lunga perioada de prosperitate care a diminuat calitatile milenare de supravietuire individuala si sociala. Majoritatea membrilor societatii occidentale s-au despartit de grijile cotidiene si au adoptat comportamente pe care le-am fi numit cu un secol in urma ca “plezirisme”; astazi le numim “consumerisme”. Progresul pentru societatea occidentala s-a transformat instinctiv sau deliberat in tendinta de a consuma chiar daca nu trebuie, nu poti sau nu ai cum sa platesti ceea ce consumi.

Habitus-ul social a fost alterat si s-a transformat dintr-o calitate de exceptie care a generat o ordine sociala bazata pe valori comune intr-un habitus de obiceiuri fara nici o alta esenta in afara dorintei de a avea cat mai mult pentru cat mai putin efort posibil.

Habitus este un concept complex, care poate fi înţeles ca o structură a minţii caracterizată de un set de elemente şi trăsături dobândite într-o comunitate: relatii, sensibilitaţi, dispoziţii şi preferinte [1].

În existenţa concretă şi cotidiană, elementele particulare care formeaza habitus-ul sunt rezultatul rectificării structurii sociale la nivelul subiectivităţii individuale. Un anumit comportament sau o anumită credinţă devine parte a structurii unei societăţi când scopul original al acelui comportament sau al acelei credinţe nu mai poate fi reamintit (nu mai exista în memoria indivizilor respectivei societaţi) şi devine socializat în respectiva cultura.

Rolul socializării primare (copilărie, adolescenţă) şi secundare (vârsta adultă) este foarte important în structurarea habitus-ului: prin mijlocirea acestor achiziţii comune de capital social, comportamentele, gusturile şi „stilurile de viaţă” ale indivizilor [2]. Televiziunea a limitat inflenta cartii, “discutiile virtuale” prin relelele de socializare elimina (sau submineaza) treptat dialogul viu intre cunoscuti, prieteni sau familie.

O lume fara lideri proeminenti actioneaza ca o “turma”. Irving Janis (1918 –1990), fost profesor de psihologie la Univesitatea Yale, a fost numit in al doilea razboi mondial de armata americana sa studieze moralul soldatilor americani si felul in care deciziile comandantilor le influenteaza acest moral. Dupa sfarsitul razboiului, pe baza studiilor efectuate, Janis a formulat una dintre cele mai interesante teorii ale veacului trecut (XX), “teoria gandirii colective” (Groupthink). Janis analizeaza toate esecurile politice americane de la Pearl Harbor (1941) si pana la razboiul din Vietnam (1964-67). Personal cred ca si comunismul a fost lichidat de unele influente ale acestui mod de gandire.

Gândirea de grup (de turma) este un mod de a gândi al oamenilor angajati intr-un proiect, care printr-o coeziune de grup se străduiesc sa ajunga la un consens de unanimitate (sau majoritate covarsitoare), dar fara a aprecia realist cursuri alternative de acţiune. Problemele acestui mod de a gândi si acţiona:

– Crearea unei iluzii de invulnerabilitate care conduce la un optimism excesiv in asumarea riscurilor;

– Raţionalizarea avertismentelor care ar putea provoca formularea unor ipoteze gresite si / sau periculoase;

– Credinţa de necontestat în ideologia si / sau interesele grupului, cauzând membrilor sai ignorarea consecinţelor acţiunilor lor;

– Stereotipurile pe care membrii grupului le “lipesc” celor care se opun deciziilor grupului, stereotipuri si epitete de genul: slab, rău, părtinitor, răutăcios, impotent, prost, sau …sectant!

– Presiune pentru a se conforma, adresate oricarui membru. Intrebări sau contestatii la adresa politicii de grup vor fi etichetate de acestia ca “lipsă de loialitate”;

– Cenzura automata a unor idei care se abat de la consensul grupului;

– Iluzia de unanimitate în rândul membrilor grupului, tăcerea fiind privita ca un acord.

Gândirea de grup (de turma) de genul prezentat, care poate avea simptomele enumerate mai sus, apartine, indubitabil, unui proces decizional defectuos. Actiunile grupului partizan vor impune de facto urmatoarele greseli:

– Cercetare incompletă a alternativelor;

– Formulare incompletă a obiectivelor;

– Imposibilitatea de a examina riscurile alegerii preferate;

– Imposibilitatea de a reevalua alternativele anterior respinse;

– Prejudecată in selecţia colectarii informaţiilor;

– Imposibilitatea de a elabora planuri de urgenţă.

Exact asta s-a intamplat in realitatea pe care o traim. Noi insine ne-am “scurtcircuitat”. Liderii deficitari isi impun hotararile bazate pe criterii care nu au nici o legatura cu eficienta solutiilor. Ei slujesc interese complet diferite decat cele necesare, nu pentru ca o doresc ci pentru ca nu au incotro. Intr-o lume in care habitus-ul social a fost alterat, ei nu pot fi apreciati pentru hotarari grele, care temporar diminueaza “plezirismul” aparent. Ne-am lipsit de “avocatul diavolului” si fara el o societate nu poate rezolva pertinent problemele in care se zbate.

Biliografie si citate traduse:

Janis, Irving L. Victims of Groupthink. Boston. Houghton Mifflin Company, 1972,

David Buchanan & Andrzej Huczynski: Organisational behaviour, introductory text Prentice Hall Third Edition 1997

Surowiecki, James. The Wisdom of Crowds. New York. Doubleday, 2004

[1] Scott, John & Marshall, Gordon (eds) A Dictionary of Sociology, Oxford University Press, 1998.

[2] Pierre Bourdieu, Questions de sociologie, Paris: Minuit, 1984.

Teophyle