Dacă ar fi să respectăm uzanțele europene, sănătatea și învățământul ar trebui să primească fiecare cam 6% din PIB, iar cei care lucrează în aceste sectoare publice esențiale să fie mai bine plătiți. Dar acest lucru nu se întâmplă pentru că ne lipsesc în mod cronic câteva procente de PIB la venituri. Bugetul se închide invariabil prin reducerea sumelor alocate acestor sectoare ”neproductive”.
a) Problema veniturilor: O comparație cu anii 70 în lume
O problemă-cheie a alcătuirii bugetului în România este nivelul relativ redus al încasărilor bugetare din taxe și impozite. Pentru comparabilitate, am luat cifrele disponibile de pe site-ul OECD, organizația care grupează economiile dezvoltate, în câțiva ani din seria temporală disponibilă. România a vea în 2011 o pondere de 27,9% a veniturilor din taxe și impozite, din care 9,1% pentru securitate socială.
Se poate observa că la un nivel de dezvoltare mai redus și apropiat de cel actual al României, situație pentru care am luat convențional situația din urmă cu 40 de ani a câtorva țări occidentale reprezentative, nivelul de impozitare era semnificativ mai redus decât în prezent și a crescut pe măsură ce acest lucru a fost posibil datorită dezvoltării economice.
Observații :
-Portugalia și Grecia de acum 20 de ani aveau niveluri de taxare similare cu cele actuale din România.
-dintre marile economii europene, Germania a avut cea mai conservatoare abordare a taxării, păstrând valori apropiate de-a lungul timpului ca pondere în PIB
-nordicele Suedia și Finlanda și-au plafonat la circa 44% din PIB încasările din taxe și impozite, în timp ce Olanda a revenit spre modelul german
-fostele țări socialiste și-au redus semnificativ nivelul taxării față de începutul tranziției la economia de piață
-Cehia, Ungaria și Slovenia au mers spre valori germane ale încasărilor din taxe ca pondere în PIB
-Polonia și Slovacia s-au dus spre valori reduse similare cu cele ale României, valori-hibrid între Europa și grupul SUA, Japonia, Coreea de Sud.
b) Problema repartizării cheltuielilor
Pentru exemplificare am adăugat cheltuielile guvernamentale pentru sănătate, sector care ar trebui să fie principala prioritate a oricărui guvern ( după cum se vede și din cifrele prezentate). Cu o alocare cronic plasată la mai puțin de patru procente din PIB ( și acela redus), România se află la coada țărilor prezentate, ceea ce ridică semne de întrebare și în privința modului de alocare a banilor.
La nivelul UE-27, principalele componente ale veniturilor totale ale administrației publice sunt impozitele și contribuțiile sociale . În 2011, impozitele au reprezentat 58,2 % din veniturile totale în UE-27 (55,0 % în zona euro), în timp ce contribuțiile sociale s-au ridicat la 31,1 % din veniturile totale (34,6 % în zona euro).
Oarecum surprinzător, România se încadrează foarte bine în aceste proporții la impozite cu 57,5% în 2011 și 59% în 2012 și se află sub nivelurile europene la contribuțiile sociale (27,8% în 2011 și 26,7% în 2012). Adică acestea din urmă nu au cum să scadă ca nivel legal dacă nu se lărgește baza de impozitare care să supracompenseze o eventuală reducere ( logic, nici nu poate fi vorba de cinci procente ”dintr-o lovitură”).
Altă nepotrivire apare la nivelul anvelopei salariale de 7% din PIB. Aplicată la cheltuieli totale prevăzute pentru 2014 la 35,7% din PIB, rezultă un nivel mai mic de 20% al remunerării salariaților (19,6%). Ori, la nivelul mediei UE, remunerarea salariaților a reprezentat 22,1 % din cheltuielile publice (21,4 % în zona euro). Iar asta la cheltuieli publice medii în țările UE de 49,1% din PIB, cu mult peste nivelul de la noi.
În aceste condiții, dacă tot nu prea avem bani, pentru convergența cu Europa era firească majorarea semnificativă a salariilor în sănătate și învățămînt, nu anunțarea pensiei medii de 200 de euro. Înghețarea salariilor ( cu mici excepții) are un efect cert asupra calității serviciilor oferite de stat și asupra proliferării plăților informale pentru reducerea deficitului bugetar. În schimb, înghețarea pensiilor ar fi permis o creștere cu 25% a salariilor din sănătate și învățământ din aceiași bani.
De altfel, problema fundamentală a României este că oferă protecție socială ”europeană” țintită electoral la nivel egoist-individual dintr-o economie cu performanțe și nivel de taxare din urmă cu câteva zeci de ani. Când nici țările occidentale mai puțin prospere nu ofereau pensiile și asistența socială de azi.
Resursele deturnate de la dezvoltare și de la sectoarele cu utilitate socială generală pentru a oferi beneficii peste posibilitățile reale, îngreunează situația economiei reale și vor afecta pe termen lung forța de muncă.
2 răspunsuri
Bune datele cu anii 70-90. Demonstreaza cum altii si la presiuni fiscale asemanatoare cu cele din RO de azi , au creat si infrastructura , au avut si sistem de sanatate eficient . Inca de atunci . (asta e si o dovada ca datoria publica a respectivelor natiuni a fost orientata catre alte obiective decit cele din Romania de azi )
In RO , nivelul scazut de taxare nu va produce NICIODATA aceleasi efecte ca atunci in vest ( adica dezvoltare economica si cresterea nivelui de trai general) deoarece sintem caz UNICAT . Sistemul de pensi devenit amortizator social . Mai mult decit dublarea numarului de pensionati a avut , are si va avea necesitatea obiectiva de finantare sustinuta. Indiferent ca presiunea fiscala e scazuta sau va devenii cea mai mare din UE . Acesta anomalie de baza va frina mereu alocarea de resurse financiare altor sectoare. Va impiedica mereu crearea unui puternic sector privat de IMM care sa asigure milioane de locuri de munca si fiscalitate mai bogata pentru stat . Cu efectele cunoscute istoric . Saracie difusa , subdezvoltare si emigrare, coruptie difusa .Adica realitatea romaneasca in care ce creste sustinut e doar datoria publica. (si fara efectele vizibile cu zeci de ani in urma din alte state )
Problema veniturilor la bugetele publice (din care se finanţează serviciile publice asigurate de stat si investitii în bunuri publice) nu poate fi disociată de problema veniturilor salariaţilor. Este semnificativ faptul că ponderea cheltuielilor salariale – incluzând totalul impozitelor şi constribuţiilor sociale achitate de salariaţi şi pentru salariaţi – a scăzut constat şi foarte mult. În 1970, cheltuielile salariale reprezentau în statele occidentale peste 60% din PIB, cu un maxim de aproape 70% chiar în anul 1970. În condiţiile unor vneituri salariale mari, cheltuielile pentru protecţie socială nu erau mari, familiile se indestulau din salarii.
Între 1970 şi 2010, ponderea cheltuielilor salariale a scăzut, ca pondere în PIB, cu mai mult de 10 pp în toate statele occidentale. Iar în statele europene foste comuniste, acestă pondere a scăzut cu 15-18 pp din PIB.
Salariaţii au suportat un continuu proces relativ de pauperizare, cele mai mari venituri concentrându-se în 1% deţinători de capital.