România a egalat Marea Britanie în fruntea statelor europene ca sold negativ pe contul curent raportat PIB în trimestrul trei din 2018, cu 1,5% ( în valori nominale, -3,2 miliarde euro noi şi -35,4 miliarde euro britanicii), potrivit datelor publicate de Eurostat. Asta în condiţiile în care Uniunea a consemnat per total un excedent de cont curent de 38,7 miliarde euro (1% din PIB-ul UE 28 şi observaţi cum performanţa ar fi fost aproape dublă fără rezultatul Regatului Unit).
De altfel, 18 state din 28 au avut excedente importante, principalele ţări partenere ale României în comerţul exterior, Germania (+51,7 miliarde euro) şi Italia (+15,1 miliarde euro), încadrând Olanda (+20,5 miliarde euro) pe podiumul rezultatelor pozitive.
În ideea de a avea o imagine relevantă, am ales pentru comparaţie cu noi, în afară de premianta Germania, o ţară cu PIB comparabil cu al nostru, cu regim valutar similar şi aflată deja cu convergenţa cam pe une am vrea noi să ajungem înainte de a adopta moneda unică: Cehia.
Pe „repede înainte”, adică prin politica susţinută de creştere a veniturilor ar fi posibil să egalăm PIB-ul Cehiei în 2018 (nu trebuie scăpată din vedere diferenţa de populaţie, ei fiind aproape de două ori mai puţini, respectiv cam 10,6 milioane persoane în 2017).
Dar, atenţie mare la rezultatele din comerţul exterior:
Se poate vedea că Cehia a urmat modelul german şi a consemnat un excedent important din schimburile de mărfuri cu străinătatea.
La dimenisuni comparabile ale economiei cu România, exporturile au fost cam de două ori şi jumătate cât ale noastre iar soldul comercial cam la fel ca mărime. Doar că la noi cu minus şi la ei cu plus.
Foarte interesant, deşi a marcat un minus cu 80% pe relaţia extra-UE, Cehia a reuşit un impresionant plus de 25 de miliarde pe segmentul intra-UE, zonă spre care este mai puternic orientate decât noi ( România are cam trei sferturi din schimburi cu UE, Cehia urcă la cinci şesimi).
La fel de interesant este excedentul german (economie cu un comerţ partajat, oarecum suprinzător, sub 60% cu state UE şi ceva peste 40% în afara UE). excedent comercial care, la circa 7% din PIB seamănă cu deficitul nostru şi este mai mare decât al cehilor, chiar dacă se păstrează proporţia economiilor.
Şi mult mai interesant este ce au făcut nemţii cu banii rezultaţi în plus din competitivitate şi livrările masive în străinătate.
Adică, dacă tot i-au bătut pe alţii la cap să-şi facă ordine în finanţele publice şi să aloce responsabil banii publici, şi-au redus ponderea în PIB a datoriei externe spre pragul de 60% impus prin criteriile de la Maastricht, de la nivelul de peste 80% consemnat nu mai departe de anul 2010 (iar asta în pofida faptului că plătesc dobânzi cu un ordin de mărime sub cele achitate de România).
Când ajungi să plătești jumătate din deficit pe dobânzi…
De observat cum, din 2013 încoace, cehii au intrat pe un trend similar, au redus ecartul faţă de noi ( care veneam după triplarea datoriei publice în urma măsurilor luate prin 2007 – 2008, exact înainte de criza economică) şi, pe o creştere economică mai mica decât a noastră au reuşit să coboare datoria externă ca pondere în PIB sub a noastră ( cu toate că şi ei plăteau dobânzi de câteva ori mai mici).
Practic, fără a exagera dar ferm, Germania a redus stocul de datorie cu circa 200 de miliarde de euro din 2013 încoace, profitând de rezultatele economice bune, generatoare de încasări valutare şi de schimburi economice cu sold favorabil. În timp ce cehii s-au străduit să facă la fel (vezi reculurile din 2015 şi 2017), noi am continuat să majorăm sistematic stocul de obligaţii financiare( explicaţia fiind că nu ne-au ajutat deficitele externe) şi să ne mulţumim cu scăderea în expresie procentuală faţă de PIB.
Dincolo de faptul că avem încasări din taxe la bugetul public (aproximativ 25% din PIB) mult mai mici decât Germania ( cam 40% din PIB) sau Cehia (cam 35% din PIB), am ajuns să plătim în fiecare an în plus cam jumătate din deficitul de 3% din PIB permis doar pentru dobânzi, dată fiind creşterea datoriei publice între anul aderării la UE, 2007 (era 11,9% din PIB atunci) spre un vârf de 39,2% din PIB în 2014 şi cam 35% din PIB în prezent dar la dobânzi ce s-au dus binişor la peste 4% pe an.
Astfel, în loc să ne uităm la deficitele externe stimulate de politica de venituri excesivă în raport cu creşterea economică, altminteri robustă, noi am mai venit cu politici sociale antamate dezirabil dar nesustenabile pe termen mediu şi cu măsuri contradictorii ( dacă nu cumva chiar dăunătoare mediului economic) pe partea de fiscalitate.
Asta în loc să optimizăm alocările de fonduri cu creşterea şi să eliberăm ceva mai rapid din spaţiul fiscal ocupat de datorii. Dacă nu prin reducerea germană „soft” a stocului măcar prin stabilizarea lui precum cehii. Spre al căror nivel de îndatorare ne îndreptăm cert ( la plăţi mult mai mari ca dobânzi aferente), dar fără efect pe investiţii şi infrastructură, ci pe consum în beneficiul net al altor economii.
Sunt câteva aspecte asupra cărora ar trebui să ne aplecăm. Pentru a vedea ce determină ţările dovedite a avea succes să procedeze de o asemenea manieră şi cum am putea să convergem, în calitate de membri ai UE, spre bunele practici în materie de stabilitate macroeconomică, chiar dacă suntem grăbiţi în eliminarea decalajelor de dezvoltare.
