La grâu și porumb, suprafețele cultivate s-au păstrat aproape intacte, la fel ca și producțiile. De reținut că sporul cu caracter excepțional de la porumb se datorează condițiilor climatice foarte favorabile de anul trecut. În 2012, producția de porumb fusese de doar 5.953 mii tone, adică 88% față de cea din 1989, ceea ce arată dependența puternică vreme după devalizarea sistemelor de irigații.
Potrivit datelor oficiale comunicate de INS, suprafețele cultivate cu leguminoase, soia și sfeclă de zahăr au suferit reduceri dramatice, ajungând la doar 14%, 13% și, respectiv, 12% din cele existente în anul 1989. Îmbunătățirea randamentelor la hectar a mai atenuat la nivel de producție totală dezastrul înregistrat la suprafețele cultivate.
În cazul leguminoaselor, 2013 ne-a adus 28% din producția realizată în 1989 iar la soia 50% din producție, ceea ce raportat la suprafața rămasă reprezintă chiar o performanță notabilă. Din păcate, rezultatele producției de sfeclă de zahăr ( doar 15%) reflectă punerea ”pe butuci” a culturii de profil își a fabricilor care prelucrau această materie primă.
La orz și orzoaică asistăm la o reducere destul de ciudată a randamentelor: la 62% suprafață cultivată, producția obținută a fost, anul trecut, de doar 45% raportat la cea din anul 1989. Prin contrast, la cartofi, producția a fost mai mare deși suprafața cultivată s-a redus cu peste 40%.
Dar cel mai mare și singurul succes notabil s-a înregistrat la floarea-soarelui, unde atât suprafața cultivată cât și randamentele la hectar s-au majorat în proporții considerabile în urma implicării unor investitori străini de prestigiu (+146% și, respectiv +32%, dacă facem raportarea creșterii producției la cea a suprafeței cultivate).
La producția de struguri, rezultatele au fost amestecate. Diminuarea plantațiilor de vii pe rod s-a făcut simultan cu îmbunătățirea soiurilor și cu creșterea producției, ceea ce a sporit valoarea adăugată prin prelucrare ulterioară.
Un eșec major prin prisma potențialului și a tendințelor mondiale de alimentație sănătoasă s-a înregistrat la producția de fructe. Aceasta s-a înjumătățit față de anul 1989, cele mai mari scăderi fiind înregistrate la caise, pere, cireșe și vișine.
O problemă majoră, chiar mai acută decât în sectorul industrial, o constituie productivitatea pe principalele culturi vegetale. Aceasta continuă să fie mult mai redusă față de țările occidentale și chiar față de fostele colege de bloc estic, Polonia și Bulgaria. Pastilă amară destul de greu de înghițit, din moment ce dispunem de condiții pedoclimatice superioare.
Dacă producția vegetală a rămas (cu minusurile menționate) la cote acceptabile, producția animală a înregistrat scăderi pe toată linia iar ponderea ei în totalul rezultatelor sectorului agricol s-a redus de la circa 45% în 1989 la ceva mai mult de 30% în 2013.
Reamintim că obiectivul strategic fixat în ultimii ani ai perioadei socialiste era aducerea la paritate a celor două ramuri principale ale agriculturii și, de aceea, accentul era pus pe dezvoltarea sectorului zootehnic. Ulterior, pe fondul desființării și al reducerii capcităților unor mari complexe zootehnice ( care asigurau inclusiv o producție de calitate pentru export) structura agriculturii a fost adusă undeva în anii 1960, cu producția vegetală în rolul principal.
Fenomenul este reflectat cel mai bine de diminuarea puternică a efectivelor de animale. Numărul de porcine și bovine a fost adus cam la o treime față de cel din 1989, iar la ovine, caprine și păsări mai avem sub două treimi din efectivele din vremea economiei socialiste. Concurența produselor din import, puternis subveționate de statele europene mai dezvoltate, a jucat un rol hotărâtor.
Reducerea ponderii zootehniei în rezultatele agriculturii a diminuat Produsul Intern Brut și a contribuit la instalarea unui deficit cronic în schimburile de produse alimentare cu partenerii externi. Acest deficit a fost atenuat și eliminat de-abia în ultimele luni ale lui 2014 dar nivelul exporturilor continuă să lase de dorit în raport cu potențialul local.
Una peste alte, agricultura nu mai este demult decât un fel aparte de industrie, cu tehnologiile și utilajele ei specifice. Ea ar trebui tratată ca atare, deoarece ne-ar permite îmbunătățirea rapidă a productivității sociale a muncii la nivelul mediei naționale. Deocamdată, în pofida cantităților de produse realizate sau poate tocmai din acest motiv, rămânem ultimii din UE într-un domeniu în care nu ne valorificăm avantajele comparative de care dispunem.
(Va urma)
