România – ultimii 10 ani de politici sociale: de la protecția reală, la cheltuială electorală

Cheltuielile cu protecția socială au depășit în anul 2010 pragul de 100 miliarde lei ( mai exact 102,7 miliarde lei, inclusiv costurile administrative), în urma unei creșteri cu circa 20% față de anul precedent, potrivit unei situații prezentate de Institutul Național de Statistică pe baza datelor semidefinitive ale PIB pe 2010.

Prin contrast, veniturile de protecție socială au înregistrat o scădere de aproximativ 7% și s-au situat la doar 72,5 miliarde lei. Astfel, s-a produs un dezechilibru accentuat pe segmentul de protecție socială, cu creșterea de aproape patru ori a ponderii deficitului aferent în PIB și scăderea gradului de acoperire a cheltuielilor sociale cu veniturile colectate în acest scop de la 91% la 71% ( vezi tabelul).

Explicația constă în asumarea de către stat a unor obligații sociale exagerate în anul 2008, pe fondul campaniei electorale și al unor prognoze cu totul nerealiste ( reamintim că se previziona o creștere de 6,5% pe anul 2009, când, în realitate, economia a marcat o scădere de 7,1% ) și menținerea acestora în pofida evidențelor din execuția bugetară.

Păstrarea valorii punctului de pensie, concomitent cu diminuarea salariilor din sectorul bugetar, efectuată în 2010 a accentuat și mai mult deficitul sectorului social și a determinat creșterea necesarului de bani care au trebuit să fie transferați de la bugetul statului ( a se citi impozite pe salarii, profit, accize și TVA, de unde și majorarea cu cinci puncte procentuale a TVA ).

Totodată, aceleași obligații sociale asumate fără o bază solidă, au generat un dezchilibru al bugetului general consolidat, ce a trebuit finanțat în condițiile dificile ale crizei economice mondiale. De aici a rezultat în bună parte creșterea semnificativă a datoriei externe și ajustarea pe alt palier a valorii monedei naționale, pentru a păstra echilibrele macroeconomice într-o plajă rezonabilă.

Creșterea considerabilă a părții care revine oalei mari a bugetului de stat în compensarea deficitului pe segmentul protecției sociale (dincolo de falsa impresie a unor costuri cu pensiile, sănătatea etc., care apar subevaluate dacă le privim doar prin prisma contribuțiilor plătite specific) a amplificat ”autoprotecția”, adică plata unei bune părți din banii primiți de la stat prin impozitarea exagerată a consumului general, inclusiv a beneficiarilor de protecție socială.

Ultimii 10 ani: Destinațiile banilor de protecție socială

Foarte interesante sunt, însă, evoluțiile componentelor de cheltuieli sociale începând cu anul 2000, motiv pentru care le prezentăm in extenso.

Din aceste evoluții ar putea fi desprinse câteva observații care ar putea să ne ghideze pe viitor la alocarea mai judicioasă a fondurilor destinate protecției sociale.

1.Ponderea cheltuielilor cu pensiile pentru limită de vârstă s-a menținut undeva ușor peste 40% (cu excepția anului 2005) până în 2008, după care a urcat brusc și nejustificat în 2008 – 2009, din perspectiva posibilităților reale ale economiei.

2.Ponderea cheltuielilor cu sănătatea, situate pe a doua poziție ca mărime între cele de protecție socială, au atins un maxim în 2005 (28,5%), după care a cunoscut o diminuare pronunțată. Ea s-a diminuat odată cu creșterea sumelor plătite pensionarilor, ceea ce nu pare a fi o idee prea bună, inclusiv din perspectiva stării de sănătate a acestora și a costurilor reale de acces la sistemul sanitar.

3.Interesul arătat de stat pentru copii și familie a fost maxim în perioada 2005 – 2006, după care orientarea de nuanță electorală a redirijat banii către votanți. Cert este că ponderea cheltuielilor a scăzut invers proporțional cu necesarul generat de scăderea numărului de contribuabili și de îmbătrânirea populației. Ceea ce ar trebui să ne ducă la ideea mutării accentului dinspre vârstnici spre tineri, dinspre trecut spre viitor.

4.Ponderile fondurilor alocate persoanelor cu diverse grade de invaliditate și urmașilor celor ce au lucrat au avut o tendință de creștere, afectând posibilitățile de creștere a sumelor dirijate către alte categorii, inclusiv către pensionarii care îndeplinesc condițiile de vârstă și vechime, ce au ajuns să reprezinte o minoritate ( cam 40% din total, adică două treimi din categoriile care le-au fost asimilate și categorisite tot drept pensionari).

5. Cuantumul de 14,2% care figurează în dreptul șomajului pe 2010 și care a diminuat celelalte ponderi ridică un semn de întrebare. Ea va trebui lămurită, nefiind vorba despre o creștere marcată a veniturilor celor care au rămas fără loc de muncă și nici despre o majorare a ponderii șomerilor indemnizați, aflată la valori sub 50%.