Toată lumea este de acord că avem nevoie de relaxare fiscală. Și caută variante pentru a determina cât și de unde să mai taie procente la impozitare. Impozitare în general, fără alte condiții. Pe lângă această viziune simplistă cantitativă, mai există, însă, și posibilitatea de a trece la o abordare calitativă. Adică de a aplica diferențiat relaxarea fiscală, începând cu cei mai ”tensionați” și lăsându-i la urmă pe cei de facto relaxați, pentru că (din diverse motive) sunt incomplet taxați.
În mod evident, reducerea cotelor legale de impozitare în condițiile unui buget care strânge venituri situate la mai puțin de o treime din PIB comparativ cu o medie europeană de 45% din PIB nu se poate face fără o creștere substanțială a gradului de încasare a veniturilor. Iar acesta nu va crește dacă nu sunt oferite stimulente în acest sens pentru cei care se conformează voluntar la plată și nu practică ( cel puțin ) evitarea fiscală.
La nivel individual, cea mai bună metodă de responsabilizare a contribuabililor este majorarea substanțială a deducerilor personale, cu unificarea celor patru cote existente în prezent (una pentru titularul veniturilor, alta pentru persoanele aflate în întreținere și alte două pentru pensionari, la sănătate și la impozitarea veniturilor) și eliminarea regresivității în aplicarea la salariați.
În același timp, mai sunt necesare două limite de acțiune a redistribuirii le nivel social ( pentru să statul NU DĂ NIMIC, doar REDISTRIBUIE): plafonarea contribuțiilor la un raport rezonabil în raport cu media veniturilor și plafonarea beneficiilor la un raport rezonabil al necesităților față de media condițiilor de trai la nivel național ( de exemplu, nu e normal să se acorde ajutor de încălzire pentru o persoană cu venituri mici care stă în trei camere dar să se taxeze ”fără număr” un cuplu cu copii care se înghesuie în două camere).
Pe partea de TVA, dilema cu iz de operetă legume-fructe versus carne ar trebui amânată până după ce se vor fiscaliza la un nivel mult mai substanțial tranzacțiile de cumpărare de bunuri și servicii. Cea mai simplă metodă, care nu presupune cheltuieli, ci doar o simplă comparare a două sume la nivelul băncilor comerciale, ar fi compensarea impozitului pe dobânda la depozitele deținute la o bancă cu, să zicem, două-trei procente din suma totală a cumpărăturilor efectuate cu cardul.
În traducere, statul ar renunța la o mică parte din încasările din TVA la schimb cu impozitul pe dobândă( în fapt, mai degrabă, un impozit pe inflație în actualele condiții, dar asta este o altă poveste). Cu marele avantaj al extinderii fiscalizării și degrevării substanțiale a sistemului financiar de costurile cu manipularea numerarului. Și, desigur, în beneficiul cetățenilor responsabili care obțin venituri, nu favorizează evaziunea fiscală și finanțează economia.
În oglindă, până la centralizarea și comasarea ajutoarelor oferite prin sistemul de asistență socială, ar fi utilă modificarea paradigmei de acordare din ”după nevoi” în după nevoi, dar în funcție de merite”. Cu favorizarea celor care, chiar dacă obțin venituri insuficiente pentru a se întreține, ei și familia, măcar încearcă să desfășoare o activitate socialmente utilă în loc să se aștepte la mila creștin-electorală.
Ideea de bază ar fi ca statul să nu ia de la cei care obțin prea puțin dar muncesc. Și să le amplifice veniturile după cum se străduie să și le crească ei înșiși, pe sistemul fondurilor europene acordate în funcție de contribuția mică dar obligatorie a statului român. Asta în loc să-i taxeze și pe ei uniform și apoi să dea la toată lumea care are nevoie, indiferent de merite.
Până când nu vom conveni asupra unor principii clare și covârșitor acceptate în redistribuirea rezultatelor economice, nu vom reuși să capacităm PRIN MIJLOACE ADMINISTRATIVE actorii economici nici să muncească la potențial și nici să achite strict conform legii impozitele și taxele datorate. Pe care le vom putea reduce dacă și numai dacă vom crește nivelul de colectare al acestora măcar la media țărilor vecine dacă nu spre media UE.
Altminteri, ”vorbim discuții” (inclusiv cu instituțiile internaționale și de câte ori se apropie alegerile) și nu facem decât să mutăm plapuma bugeară prea îngustă de pe o parte pe alta. Sau să sugrumăm economia reală cu noi și noi taxe impuse discret pe măsură ce scoatem cu tam-tam din atenția cetățenilor alte dări ( pentru a le reintroduce netransparent, în prețul altor produse și cu afectarea competitivității, pe ușa din dos).
Urmărește-ne pe Google News
Un răspuns
Citesc periodic si punctual comparatia cu presiunea fiscala occidentala de 45 % . Toti care sustin aceasta diferenta ca scuza a neajunsurilor romanesti uita un factor fundamental . – Nivelul de dezvoltare a respectivelor tari comparat cu Romania . In 1980 , Italia avea presiune fiscala de 32 % . Datoria publica de 60 % PIB cu care au construit mii de km de autostrada , apa potabila dusa in toate catunele tarii, scolile , spitalele total modernizate.
Era ajunsa si a 5-cea putere economica mondiala dupa ce in 1945 nu aveau nici cu ce hranii orfanii de razboi .
– Sa privim acum Romania si conform datelor oficiale :
http://discutii.mfinante.ro/static/10/Mfp/buletin/executii/EvoldatguvconfUERomanafeb2014.pdf
Februarie 2014, datorie publica 40 % PIB, 251,513 miliarde lei (la un curs de 4,45lei /1€ , ceva mai mult de 56 miliarde euro) . In 2008 era de doar 69 miliarde lei . Se vede ceva in infrastructura , la sate din aceasta crestere galopanta de datorie publica ? 648 km de autostrada si din care o parte facute pe vremea RSR sint rezultat „mandrie nationala” ?
Problema fundamentala in un alt domeniu . Respectiv modul de a vedea rolul banului public in dezvoltarea natiunii si cum alte state au ajuns la presiuni fiscale ridicate in paralel cu cresterea economica si a bunastarii individuale, colective. Ca nu au pus taxe mari cind economia lor era mica si nedezvoltata . O sugrumau in fasa.
RFG avea doar 35% presiune fiscala in 1980 dar deja era o super putere economica , dezvoltarea infrastructurii era realizata total .
Nici una din tarile occidentale nu a folosit datoria in anii post 1945 ca unealta politica in a rasplati si fideliza clientela .Evident ca asa vestul a crescut economic si implicit bunastarea lor a ajuns la niveluri la care noi nu vom ajunge niciodata daca continuam sa gandim datoria publica ca o vaca de muls pentru putere si voturi si presiunea fiscala ca o sursa de finantare a „drogarii” politice .
– Ce democratie fiscala se poate pretinde in Romania unde salariul de 1.000 lei e impozitat cu 16% , pensia de aceiasi valore cu 0 % , salariul de 30.000 lei lunar tot cu 16 % iar pensia de 30.000 lei lunar (ca exista si astea) e impozitata in realitate cu 15 virgula ceva % ?
Sint discrepante care demonstreaza modul stangaci, amatorial-clientelar in gandirea politicii fiscale nationale si lipsa totala de viziune pentru viitor .
PS.
– Mai lipseste sa citesc ca Afganistan e tara saraca , fara curent , apa potabila si strazi datorita lipsei de presiune fiscala de 45%. 🙂
Ce sa taxeze daca economia lor e sublima , mareata dar lipseste cu desavarsire fiind o tara la nivel de triburi si distrusa de zeci de ani de razboaie?