sâmbătă

20 iulie, 2024

30 iunie, 2024

Planul nu era acesta. Uniunea Europeana nu a fost gandita si creata pentru a deveni o putere geopolitica. Intentia rostita explicit sau nu a fost ca, dupa doua razboaie mondiale pornite din Europa, un astfel de context exploziv sa nu mai fie posibil niciodata. Iar pentru ca acest obiectiv sa fie atins, nu a fost intamplator faptul ca fundatia UE a fost pusa tocmai de catre Franta si Germania, marile puteri europene ce au avut o relatie atat de zbuciumata de-a lungul istoriei.
Ulterior, acestui nucleu s-au alaturat noi si noi state, animate de valorile pe care aceasta uniune economica si politica le promova: normele democratice, statul de drept, libera circulatie a capitalurilor si a fortei de munca.

Obiectivul a fost atins. Pacea pe continent a fost pastrata timp de 80 de ani, dezvoltarea economica a accelerat atat in beneficiul noilor veniti, cat si al membrilor vechi, iar standardele democratice au fost consolidate in tarile lipsite de aceasta traditie.

Faptul ca UE a fost gandita ca un instrument menit sa rezolve problemele istorice ale Europei a facut ca Uniunea sa fie o organizatie orientata in primul rand spre interiorul continentului. UE nu a avut niciodata mari ambitii geopolitice, iar atunci cand au fost mentionate, ele au derivat mai degraba din interesele economice ale blocului comunitar, dependent din ce in ce mai mult de pietele externe pentru relocari sau exportul de produse si servicii.


UE nu a avut niciodata ambitiile unei puteri mondiale, in conditiile in care tabla de sah era deja ocupata de doua super-puteri, URSS si SUA, iar cea din urma a fost marele ei protector prin crearea NATO. Iar in calitate de mare protector si finantator al NATO, SUA a asigurat leadership-ul acestei organizatii multistatale, care a sfarsit prin a mentine stabilitatea geopolitica a Europei postbelice, supravietuind in final Tratatului de la Varsovia si URSS.

Insa odata aceastea disparute si senzatia amenintarilor externe estompata, Europa a lasat garda jos. Iluzia unei paci eterne prin interdependenta economica s-a instaurat. O lume uni-polara, dominata de SUA, si globalizarea ofereau un context incurajator pentru ca Europa sa fie preocupata doar de return on equity (randamentul capitalului) si nicidecum de bugetele de aparare sau soliditatea industriei aferente.

Iar un astfel de context benign a mai oferit un avantaj (sau o iluzie?): chiar daca procesul decizional al UE era complicat si birocratic, dupa un timp se ajungea la o decizie finala luata prin consens. Nu exista nimic teribil de urgent, nu era nimic de importanta existentiala. Iar un astfel de mecanism de decizie greoi si avand dezavantajele oricarui compromis facut de dragul consensului a facut ca ambitiile gepolitice ale UE, atatea cate au fost, sa fie privite cu condescendenta de marile puteri mondiale si regionale, fie parteneri (SUA), fie concurenti (Rusia, China). UE nu avea nicio sansa sa ii concureze ca putere geopolitica.

Nu mai suntem in acel context istoric. Situatia geopolitica s-a schimbat dramatic, iar intr-o lume multipolara precum cea de astazi, UE nu se mai poate baza pe protectoratul exclusiv al SUA, din cel putin doua motive. Primul tine de tendinta electoratului american si a clasei politice de a prioritiza o agenda interna. In ce priveste agenda externa, prioritatile cunosc si aici o schimbare esentiala, prin care punctul de interes se muta din Europa catre Asia si, mai precis, catre concurenta geopolitica pe care China, ca putere emergenta, o aduce.


Al doilea motiv este legat de incapacitatea SUA de a mai face fata, simultan, unor potentiale conflicte militare purtate cu puteri regionale sau aspirante precum China, Rusia, Iran sau Coreea de Nord. Asa cum aminteam in comentariul “Numitorul comun al poli-crizei actuale”, aceasta “slabiciune” relativa a SUA este sesizata intr-un articol intitulat “The overstretched superpower“, publicat in ianuarie 2022 de profesorul Hal Brands in revista Foreign Affairs. In articol, autorul sublinia ca Statelor Unite le va fi imposibil sa continue sa aiba o strategie de aparare in profund dezechilibru cu politica externa pe care o sustin.

In contextul razboiului rece, SUA a avut o strategie de aparare care presupunea capacitatea de a duce doua razboaie regionale majore: cu Uniunea Sovietica si un al doilea stat. Astazi, in urma unor ajustari succesive de doctrina, SUA isi mai propune doar castigarea unui conflict.

De fapt, de la aceasta slabire continua a capacitatii SUA de a proiecta o forta credibila in toate zonele din lume in care avea angajamente a plecat logica presedintelui Putin. Convingerea sa a fost ca focalizandu-se in primul rand pe China, SUA va fi dispusa sa accepte retrasarea zonelor de influenta pe care Rusia o realiza prin forta armelor.

Intr-un astfel de context, UE este obligata sa se ia in serios dintr-o perspectiva geostrategica ce presupune inclusiv asumarea unui rol de putere militara regionala. Insa marea problema este ca UE nu a fost proiectata pentru asa ceva.

Liderii europeni au fost foarte calificati pentru sustinerea declarativa sau participativa a demonstratiilor din Kiev din 2004, care au dus la rasturnarea conducerii pro-ruse, dar teribil de pasivi cand anexarea Crimeei de catre Rusia impunea o reactie dura. Ulterior, invadarea Ucrainei de catre Rusia a fost hartia de turnesol care a aratat cat de inadecvat este mecansimul decizional al UE in conditii de criza, atunci cand nu mai este timp pentru dezbaterile prelungite traditionale.

Astazi, ambitiile militare si de relevanta ale UE sunt promovate la un alt nivel. Se vorbeste mult despre relansarea industriei europene de aparare, despre o politica externa si de aparare preemptiva care sa tina Rusia la distanta prin sprijinirea militara puternica a Ucrainei si, in final, despre o alianta de aparare exclusiv europeana ca raspuns la o eventuala retragere a umbrelei SUA pentru Europa. Din pacate, cu mecanismul de decizie actual, acestea sunt doar iluzii atata vreme cat orice stat va avea un drept de veto pe teme legate de politica externa (ca de exemplu sanctiunile), de alocarea de resurse (pentru sustinerea de exemplu a Ucrainei) sau de emiterea de obligatiuni in comun pentru finantarea achizitiilor militare.

Problema lentoarei deciziilor luate prin consens este elefantul din camera UE despre care se vorbeste prea putin sau, atunci cand se face, se accentueaza importanta mentinerii lor din perspectiva tarilor mici. Tari mici insa care, nu o data, au abuzat de dreptul lor de veto din motive pur policitianiste, in detrimentul unor mize cu adevarat importante pentru comunitatea europeana. Ideea dreptului de veto este populara si in randul tarilor foste comuniste, care poarta inca sechelele perioadei cand erau doar executanti ai deciziilor luate la Moscova.

Explicatia este insa mai profunda de atat. De fapt, motivul pentru care fiecare lider european doreste sa aiba cate un volan este legat de lipsa de incredere existenta intre cei care nu rateaza o zi pentru a se fotografia impreuna stangandu-si mainile la Bruxelles. Suspiciunea este ca, odata ce un sistem de vot majoritar ar fi acceptat, el ar avantaja tarile mari ale Europei, si ca acestea ar profita de el in dauna tarilor mai mici. Fara rezolvarea acestor suspiciuni, fara cultivarea unui climat de incredere, nimeni nu va dori sa micsoreze numarul de volane, riscul de blocaj decizional fiind major, cu consecinte cu mult mai grave, poate chiar existentiale pentru unii dintre europeni.

Subiecte precum micsorarea fragmentarii productiei militare sau crearea unei umbrele nucleare europene nu vor putea fi abordate si finalizate fara convingerea ca tancurile produse de Europa in Germania vor fi permanent in beneficiul tuturor europenilor si nu doar al industriei germane. Sau ca arsenalul nucelar al Frantei va fi folosit ca element de descurajare nu doar in cazul atacarii Frantei sau a vecinilor sai, ci si in cazul agresarii tarilor de la frontiera estica a UE.

Nu sunt atat de naiv incat sa imi imaginez ca un astfel de subiect este usor de abordat. Dar continuare extinderii UE nu va face decat sa complice procesul decizional pana la a-l bloca cu totul. Din acest motiv, evaluarea si regandirea sistemului decizional al UE este imperios necesara, si nu poate fi decat rezultatul unor compromisuri. Pentru ca poti sa iti doresti un sistem majoritar pentru a evita, de exemplu, blocarea de catre Ungaria a ajutorului pentru Ucraina, sau blocarea de catre Austria a extinderii Schengen. Dar sunt tarile de la frontiera de est gata sa accepte o decizie majoritara pe teme de aparare, sustinuta de tari aflate la mii de kilometri distanta de un potential agresor? Mai ales ca unele dintre ele s-au distins de-a lungul timpului, pana la invadarea Ucrainei, prin politica lor externa “impaciuitorista” in relatia cu Rusia.

Blocajul adus de astfel de dileme nu este de bun augur si necesita o discutie cat se poate de serioasa si aplicata. Asta pentru ca, in cazul unei crize geopolitice majore, mecanismul decizional ale UE este total inadecvat, ceea ce reprezinta o vulnerabilitate majora pentru intreaga comunitate.

Din pacate, evolutiile politice din Europa fac ca rezolvarea acestei disfunctionalitati critice sa aiba pe termen scurt sanse mici de reusita. Ascensiunea partidelor nationaliste nu va face decat sa ingreuneze si mai mult procesul decizional, punand in opozitie interesul national cu cel comunitar. Nu intamplator, fragmentarea politica europeana este sustinuta de tarile ostile, stiind ca ea este ingredientul esential al blocarii procesului decizional al UE si, in ultima instanta, al slabiciunii UE.

Vestile proaste insa nu se opresc aici. Presupunand ca peste 6 luni UE nu ar mai avea 27 de volane, ci doar 2 sau 3, cine ar fi cei care si le-ar asuma si care ar fi acceptati de catre restul calatorilor? Nu este deloc clar. Pentru ca Europa se afla intr-o profunda criza de lideri de anvergura continentala. Traditional nucleu al leadership-ului European, Franta si Germania, este cvasi-inexistent din cauza evolutiilor politice interne, care fac ca liderii politici main-stream sa fie in defensiva in fata ascensiunii partidelor de la extremele spectrului politic. Iar asta le afecteaza profund si anvergura, si credibilitatea in UE.

Sarbatorirea recenta a atingerii in final a unei configuratii politice la nivelul structurilor de conducere ale UE nu merita prea mult entuziasm. Pentru ca adevarata miza pentru UE nu este umplerea unor pozitii dintr-o organigrama, ci rapiditatea si calitatea deciziilor pe care o astfel de structura de decizie va fi capabila sa le ia. Iar aici, din pacate, riscul este ca, in cel mai bun caz sa batem pasul pe loc. Ceea ce este total insuficient si riscant.

***

Articole recomandate:

citește și

lasă un comentariu

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

toate comentariile

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

articole categorie

Citește și:

Sâmbătă seară ne-a trecut tuturor – nu numai lui Donald

Lucrăm momentan la conferința viitoare.

Îți trimitem cele mai noi evenimente pe e-mail pe măsură ce apar: