Productivitatea muncii în UE: România campioană lasă în urmă Ungaria, dar pierde din ritmul de creștere în ultimii 2 ani

România s-a situat detaşat pe primul loc între statele UE în ceea ce privește productivitatea muncii reale pe persoană angajată în anul 2018 față de anul 2010 (+42,7%) şi pe locul doi, după Polonia, la avansul faţă de anul precedent (3,9% faţă de 4,8% în cazul polonezilor, ambele valori fiind date ca provizorii) .

Datele comunicate recent de Eurostat plasează în spatele nostru, dar peste pragul de 120% faţă de valoarea de referinţă statistică fixată pentru 2010, Letonia (124,7%), Polonia (124,1%), Bulgaria (122,9%) şi Lituania (120,9%).

De remarcat că, la polul opus din rândul ţărilor mai noi membre UE  se găseşte Ungaria, cu doar 105,5%, jumătate din creştere fiind aferentă de-abia anului trecut.

În treacăt fie spus, dar de luat aminte, pe bază de productivitatea muncii i-au salutat polonezii din mers pe unguri, „scorul” la PIB/locuitor la paritatea puterilor de cumpărare standard evoluând de la 62% – 65% din media UE în 2010 în defavoarea Poloniei, la 70% – 68% în favoarea Poloniei în 2018. Timp în care noi ne-am apropiat de aceeaşi medie UE cu 12 puncte procentuale (de la 51% la 63%), adică de patru ori mai mult decât ungurii.

Privind în urmă, avem de-a face cu un proces mai îndelungat de deplasare a accentului în structura industriei din România.

Cu deplasarea dinspre așa-numita industrie ușoară (textile, confecții, încălțăminte), care asigura în anul 2000 aproximativ o treime din exporturi către industria grea (mașini, utilaje, mijloace de transport ), cea care a adus aproape jumătate din livrările către alte state în anul 2018.

De reţinut, în intervalul 1995 – 2010, deşi avansul de aproape 90% în ceea ce privește productivitatea muncii apare ca impresionant, trebuie ajustat cu valoarea relative mică de plecare şi cu poziţionarea în raport cu ţările baltice, care au pornit, relativ la reperul 2010, de la niveluri încă şi mai mici decât noi ( Lituania 43,7% în 1995 faţă de 2010, Estonia 46,6% şi Letonia 48,8%).

Productivitatea muncii. Performanţă remarcabilă, cu semne de transformare

Partea foarte bună este că România apare, din perspectiva avansului înregistrat din anul 2010 și până în 2018, drept statul european cu cea mai rapidă apropiere de Occident în ceea ce privește productivitatea muncii reale pe persoană angajată.

Partea mai puţin bună este că ritmul de creştere, deşi a rămas remarcabil, s-a redus de la an la an, din 2016 încoace.

De remarcat, însă, modificările în structură, evoluţiile fiind majore pe parcursul ultimilor patru ani, Dacă în anii 2015 şi 2016, întregul spor sau aproape întregul spor de productivitate s-a realizat în afara industriei, situaţia s-a modificat radical în 2017 şi 2018. Reducerea cantitativă de ritm nu prea e bună, însă evoluţia calitativă apare drept dătătoare de speranţe.

Oarecum ironic, politica de industrializare forțată întreprinsă în anii socialismului a dat rezultate în mentalitate și calitatea forței de muncă, chiar după dispariția unor obiective industriale. Au apărut altele, îndeosebi pe baza investiţiilor străine iar ceea ce a contat preponderent fost factorul uman.

Dacă ne uităm la cifrele prezentate (în condiţii comparabile, tot de către Eurostat) pentru țările mai vechi membre UE, am putea trage câteva concluzii utile pentru perioada viitoare, când ritmul de creştere a productivităţii muncii se va tempera inerent, prin creşterea bazei de raportare. Când va trebui să fim şi mai atenţi la competitivitatea în raport cu alte economii din UE.

Din perspectivă socio-culturală, Spania şi Franţa sunt modele de urmat (nu mai vorbim despre succesul modelului nordic, cu Germania în prim- plan).

În acelaşi timp, surorile latine Portugalia, Italia, împreună cu colega de Balcani, Grecia, nu se constituie în evoluţii dezirabile. Dacă ar fi să facem o glumă, hai să arătăm noi că suntem la nord de Balcani iar grecii la sud ( deşi dobânda la care am ajuns acum să ne împrumutăm e mai mare).

De altfel, de-abia anul trecut am reuşit să coborâm cu doar două regiuni româneşti printre cele mai sărace regiuni ale UE din primele 20, în timp ce grecii au urcat, aproape neverosimil pentru situaţia din momentul intrării în primul val al Zonei Euro, la patru regiuni foarte sărace.

De luat aminte, după ce au forţat politica de venituri în raport cu productivitatea muncii şi s-au împrumutat hazardat, la adăpostul unor condiţii iniţial favorabile, generate de utilizarea monedei unice.