Problema cronică a veniturilor guvernamentale: politici publice construite pe deficit de fonduri

România conduce clar și de mai multă vreme în topul celor mai mici venituri guvernamentale raportate la PIB la nivelul statelor Uniunii Europene. Datele pentru 2014 arată că ne situăm cu mai bine de zece procente din PIB sub media europeană și cu aproape 20% sub nivelul înregistrat de modelul nostru socio-economic tradițional, Franța.

Până și vecinii de la sud Dunăre, colegi de val de aderare și cei care ne salvează îndeobște de a fi lanterna roșie a UE la majoritatea criteriilor economice, ne devansează cu trei procente.

Mai ”catolici decât Papa” dar cei mai puțini latini dintre latini în plan economic, românii au un nivel al sumelor puse la dispoziția decidenților în materie de politici publice situat sub cel al nordicelor ex-socialiste Lituania și Letonia sau al Irlandei, modelată după standardul SUA în materie.

Pentru referință, menționăm că locomotiva UE, Germania, se plasează foarte aproape de media UE 28, cu 44,6% venituri în PIB față de 45,2% la nivelul Uniunii.

Foarte probabil, nu avem nicio șansă să ajungem vreodată la pragul de 50% din PIB venituri guvernamentale, nefiind nici o societate bogată și nici intrinsec bazată pe solidaritate socială, precum țările nordice. Dar o țintă de 40% din PIB ne putem fixa, pentru a putea să derulăm programele aferente unui stat civilizat din Europa secolului XXI. Cu învățământ de 6% din PIB, sănătate de 7% din PIB sau cheltuieli de cercetare-dezvoltare măcar de 2% din PIB.

Reducerea fiscalității este o capcană prin minibeneficiile cuantificate cu precizie pe moment și costurile greu de comensurat în perspectivă.

E, practic, imposibil să întreprinzi politici sociale serioase și eficiente pe deficit bugetar și deficit de investiții publice denotă cinism politic și o lipsă de viziune și de interes pentru generațiile viitoare.

Cu excepția anului 2007, an ”promoțional” de intrare în UE (în care s-au înghesuit să se așeze bloc-starturile cursei pentru pentru privatizare companiile interesate de piața românească), se poate vedea cum ponderea veniturilor a stat la 32%-33% din PIB, indiferent de ajustările din fiscalitate.

Variația deficitului public a fost dată pe parcursul ultimilor zece ani, într-o proporție covârșitoare, de nivelul cheltuielilor și nu de cel al încasărilor. Motiv pentru care s-a mers pe varianta cea mai la îndemână a tăierii cheltuielilor, dar – nota bene – nu cea normală, din perspectiva convergenței cu uzanțele europene în materie, a creșterii încasărilor.

De fapt, nimeni nu a promovat ideea, altminteri de bun-simț, că nivelul de trai depinde nu numai de banii aflați la dispoziție în buzunar dar și de calitatea serviciilor publice oferite de stat și autoritățile locale (adevăratul motiv pentru care refugiații sirieni se duc spre țări care le sunt străine în plan cultural, precum Germania și Suedia și nu spre țările arabe bogate din Golf ).

În context, politica de relaxare fiscală pe considerentul că românii vor consuma mai mult și astfel se va stimula creșterea economică are o potențială hibă. S-ar putea să consume mai mult, în sensul de a da mai mulți bani pe diverse (fără a beneficia nepărat de servicii superioare, vezi efectul Balassa-Samuelson), dar să trăiască mai prost. Mai puțin culți, mai bolnavi și cu mai mult timp pierdut în proceduri birocratice.

Practic, bugetul ar trebui construit plecând de la definirea standardelor de calitate europeană asumată de stat în privința serviciilor publice și nu de la sumele care se pot strânge în mod tradițional (anecdota cu căutatul și găsitul de bani în același buget anchilozat, tip copy-paste, a făcut deja carieră). Adică fiscalitatea ar trebui să răspundă și unor comandamente ale societății în ansamblu, nu doar ca sumă de indivizi.