Calendarul de creștere a prețului la gazele naturale livrate populației pentru anii 2015 – 2018 prevedea majorări trimestriale succesive cumulate la nivelul de 12% pentru fiecare dintre cei patru ani. Efectul total asupra prețului gazelor naturale, amplificat de aplicarea în lanț a scumpirilor, ar fi dus la o majorare totală de 65%.
Reprezentanții guvernului României negociază în prezent decalarea cu cel puțin cinci ani a calendarului de creștere a prețului la gaze naturale, cu deschiderea totală a pieţei pentru consumatorii casnici după 2021 în loc de 2018. Pentru aceasta, se invocă existența unor rezerve interne relativ însemnate și gradul ridicat de independență energetică.
Problema este că, în condițiile aderării la piața unică europeană și a liberei circulații a mărfurilor și serviciilor, noțiunea de ”rezervă internă” devine discutabilă iar impunerea unor bariere comerciale față de partenerii din UE este imposibilă. Deocamdată, acționează bariera ”de facto” a infrastructurii precare de transport al gazelor, România nefiind conectată operațional în dublu sens la rețeaua de gaze a UE.
(Citiți și: ”Eficiența energetică a României – o comparație. Consumul și taxarea”)
Odată cu rezolvarea aspectelor tehnice și conectarea cu vestul continentului, însă, va deveni posibilă livrarea de gaze naturale celui care va oferi un preț mai bun, iar consumatorii români nu se încadrează nici pe departe în această categorie. De altfel, dincolo de neplăcerile individuale legate de portofel, teoria spune că, economic vorbind, gazul natural nu se arde la preț scăzut, ci se livrează pe preț bun la export ( atenție la actualizarea redevenței !) ori se chimizează.
În plus, în ultimii doi ani, tarifele pentru transportul, înmagazinarea şi distribuţia gazelor au crescut mult mai rapid decât prețul gazelor livrate populației (cu peste 100%, 55% și respectiv cu 35% față de circa 11%). Acest fapt a afectat rentabilitatea companiilor care extrag această resursă energetică și care au nevoie de resurse financiare importante pentru investițiile în descoperirea de noi zăcăminte.
Procentajul de 65% pare mare dar, în realitate, este vorba despre o creștere pe parcursul a patru ani a prețului de la 0,031 euro/kWh la 0,051 euro/kWh (unitatea de măsură modernizată pentru a asigura comparabilitatea cu prețul energiei livrată sub formă de curent electric). Adică alinierea la cel mai scăzut palier de preț practicat actualmente în Polonia, Slovacia sau Bulgaria (excepția numită Ungaria se situează la 0,42 euro/kWh).
Altminteri, neaplicarea electorală a majorării de preţ cu 3%, prevăzută pentru 1 octombrie 2014, va duce la o diminuare a indicelui general de inflație cu numai o zecime de procent în raport cu situația în care majorarea s-ar fi aplicat. Indirect, efectele vor fi limitate de faptul că liberalizarea pieței pentru întreprinderi s-a produs deja și nu mai este cazul să apară infuențe asupra altor produse și servicii.
Pentru a plasa România în context european, am selectat prețurile la gazele naturale livrate populației și sectorului industrial în câteva țări din UE, precum și valorile medii la nivelul Uniunii și ale zonei euro.
Se poate observa ușor că, dincolo de valoarea absolută redusă, România se particularizează prin prețurile similare practicate către cele două categorii de consumatori.
Dacă procesul de convergenţă a preţurilor gazelor naturale pentru industrie cu celelalte țări din UE a fost, practic, realizat, la nivelul gospodăriilor populației (care reprezintă cam un sfert din consum) România păstrează încă un decalaj considerabil față de țări precum Bulgaria ( în raport cu care gazele sunt mai ieftine cu 40%), Cehia (-47%), Germania (-55%) sau chiar Marea Britanie (-48%, deși avem de-a face cu o țară producătoare și exportatoare de gaze naturale)
Fapt relevant și demn de reținut, nu doar țările occidentale mai devoltate dar și fostele noastre colege de bloc socialist au găsit util să aplice prețuri semnificativ mai mari pentru populație decât pentru industrie ( Ungaria, deși puternic dependentă de importuri energetice comite o eroare de politică economică evidentă). Explicația constă în efortul asumat pentru asigurarea competitivității. Mai ales în condițiile în care lipsa resurselor proprii de gaze a impus o atenție sporită la gestiunea importurilor strategice.
Dacă există producție vandabilă și locuri de muncă se pot suporta și costuri mai ridicate la energia pentru locuință. Dacă nu se produce suficient în industrie pentru a avea o dezvoltare economică generală mai pronunțată, degeaba se păstrează tarife relativ mici din considerente populiste. Pur și simplu pentru că, într-o proporție importantă, tot nu vor putea fi achitate, iar atunci când pot fi achitate se favorizează eficiența scăzută și risipa.
Sunt câteva considerente care ar trebui să ne dea de gîndit în materie de gestiune publică a prețului gazelor naturale, pentru optimizarea efectelor pozitive și negative ale alinierii inevitabile la practica europeană. Dincolo de abordarea simplistă a prețului cât mai scăzut, provenit din norocul de a avea zăcăminte încă destul de consistente pe teritoriul național.
Urmărește-ne pe Google News
