Speranța de viață sănătoasă la naștere în România a ajuns la 59,4 de ani, potrivit datelor publicate de Eurostat pentru anul 2018. Această valoare se situează mult sub media europeană de 64 ani, dar ne plasează pe locul 17 din cele 27 de state membre. Diferența între femei (59,6 ani) și bărbați este minimă (59,2 ani) și similară cu dispunerea la nivel european (64,2 ani femeile și 63,7 ani bărbații).
În timp ce majoritatea oamenilor conștientizează faptul că generațiile succesive trăiesc din ce în ce mai mult, se cunosc mult mai puține date despre starea de sănătate în care se află populația de vârsta a treia din statele UE. Indicatorul de viață sănătoasă pleacă de conceptul de calitate a vieții și exprimă numărul de ani ce pot fi trăiți fără limitări sau dizabilități semnificative.
Bolile cronice, infirmitatea, bolile psihice și dizabilitățile fizice tind să devină prevalente la vârste înaintate și duc la scăderea calității vieții celor afectați precum și la un impact serios asupra sistemelor de sănătate, pensii și protecție socială. De aceea, creșterea speranței de viață sănătoasă este unul dintre obiectivele principale ale politicilor UE.
Dacă numărul de ani în stare de sănătate crește mai rapid decât speranța de viață, atunci oamenii vor trăi o parte mai însemnată din viața lor fără probleme de sănătate. Dincolo de îmbunătățirea situației individuale a celor vizați, acest obiectiv fundamental extinde perioada de viață activă și reduce cheltuielile din sistemele de sănătate.
Din păcate, în ceea ce privește speranța de viață sănătoasă pentru persoanele ajunse deja la vârsta de 65 de ani, România coboară pe locul 22 din 27 de state, cu doar 6,1 ani. În urma noastră mai figurează doar Slovacia (4,4 ani), țările baltice ( Letonia 4,5 ani, Estonia 5,7 ani, Lituania 6 ani) și Croația (5 ani). Iar asta în condițiile în care calitatea raportărilor la noi ar fi mai apropiată de cea din Bulgaria, care figurează cu 9,8 ani, foarte aproape de media UE (9,9 ani).
Dacă facem corelația cu speranța de viață la vârsta de 65 de ani, unde apărem în datele prezentate de Eurostat cu 16,7 ani, rezultă că procentajul anilor rămași de trăit după limita legală de referință pentru ieșirea la pensie este de doar 37% din total față de aproape 50% medie la nivel european (speranța de viață pentru cei ajunși la 65 de ani este de 20 de ani în UE).
Pentru referință, menționăm că valorile cele mai ridicate ale speranței de viață sănătoasă după 65 de ani, s-au înregistrat în Suedia (15,7 ani), Malta (14,3 ani), Irlanda (12,9 ani) și Germania (11,9 ani). Acestea devansează grupul latin format din Spania (11,4 ani), Franța (10,8 ani) și Italia (9,8 ani), țări unde se trăiește relativ mult dar nu neapărat în condiții de sănătate.
Problemele apar după 50 de ani și nu la 65 de ani
Pentru referință și analiză ulterioară, vă prezentăm din prelucrările mai detaliate ale Eurostat situația din câteva state europene, cu evoluțiile pe parcursul vieții. Deși românii au cea mai mică speranță de viață sănătoasă la naștere dintre aceste state de referință, ajung să trăiască aproape la fel de mult ca în Europa centrală și cam cu aceeași diferență față de țările mai dezvoltate.
Explicația constă, dincolo de nivelul de dezvoltare generală a economiei, în interesul acordat sistemului sanitar. Neglijarea acestuia conduce la o adevărată loterie, din care cei care scapă teferi până la pensie o mai pot duce în condiții precare de calitate a vieții o perioadă destul de îndelungată. Am introdus în prezentare și o categorie nouă. Cea a speranței de viață sănătoasă la 50 de ani, pentru a sesiza că aceasta (14,5 ani) nu permite atingerea vârstei legale de pensionare de 65 de ani.
Tocmai faptul că se poate ajunge apoi la o vârstă medie a celor scăpați din acest risc major numit „câmpul muncii” de 81,7 ani ( peste speranța de viață la naștere din UE !), arată că atenția acordată celor care se află pe final de activitate este minimă și mulți dintre ei se pierd pe drum (de altfel, o altă statistică, asupra căreia vom reveni arată că 20% dintre români nu apucă vârsta de pensionare). DE ACEEA AVEM DOAR 75,3 ANI speranță de viață ÎN MEDIE.
Problema nu pare presantă pentru cei rămași, ceea ce explică în parte și dezinteresul în materie de alocare de fonduri pentru sănătate. De fapt, ar fi trebuit să asistăm la o deplasare a accentului în necesitățile sociale dinspre majorarea pensiilor spre acoperirea cheltuielilor obligatorii pentru ameliorarea stării de sănătate a persoanelor trecute de 50 de ani care lucrează, nu doar pentru cei care au apucat 65 de ani.
Logic, indiferent cât ar fi pensia, mai important este să apuci să o iei în condiții acceptabile de sănătate. Fapt care ar fi normal să se reflecte în bugetele alocate și în contribuțiile achitate de cei aflați în activitate. Tocmai neglijarea sistematică a sănătății forței de muncă în perioada de tranziție la economia de piață a contribuit la deteriorarea stării generale de sănătate a populației.
Pentru salariații mai în vârstă, ar trebui introduse rapid programe de prevenție pentru depistarea precoce și tratarea cu costuri mult mai reduse a afecțiunilor frecvente și chiar probabile în anumite condiții de muncă. În loc de o abordare contabilă pe termen scurt (sau, dacă vreți, tocmai de aceea, pe termen lung), este necesară o restructurare inteligentă a sectorului sănătății.
Altminteri, limitarea accesului la servicii sanitare de calitate pe motiv de lipsă de resurse sugerează cinic o anumită echilibrare a sistemului de pensii pe cale naturală. Tocmai cei care au achitat în ultimele decenii cele mai mari impozite și și-au afectat starea de sănătate, simultan cu susținerea generațiilor precedente, nu vor mai putea beneficia de serviciile sanitare pe care le meritau.
