luni

23 mai, 2022

O poveste veche de 10 ani, cu generali de poliţie şi contrabandişti. Arhivă

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on pocket

23 iunie, 2011

Investigaţia pe care, de câteva zile, o publică ziarul Adevărul, despre maniera în care şeful Gărzii Financiare Bucureşti şi-a teleportat datoriile peste graniţă, m-a făcut să scormonesc în arhiva personlă după un caz similar. În urmă cu 10 ani, publicam în acelaşi ziar schema neverosimilă a acestei căi rudimentare de-a scoate peste graniţă datoriile către stat ale unei firme. Nu lipseau numele generalilor de poliţie pe care am încercat să-i implic atunci în această investigaţie pe care, până la urmă, mă hotărâsem să o scriu ca pe o poveste. Astăzi, ziarul Adevărul scrie, şi toată lumea tace: ANAF-ul are probleme mai importante decât să să scormonească după milioanele angajatului său.

Pentru cine are răbdare, când o avea timp – articolul, de atunci, integral:

Contrabandă cu datorii la buget

 


In aceasta dimineata, un notar bucurestean ar fi trebuit sa consfinteasca o gaura de un milion de dolari in bugetul Romaniei. N-o va mai face. Pentru ca publicarea materialului de fata pune punct unui scenariu care scoate in lumina unul din cele mai diabolice mecanisme prin care bugetul de stat pierde, de ani buni, zeci si sute de milioane de dolari: vanzarea firmelor cu datorii foarte mari catre cetateni straini, care apoi dispar in tarile de origine.

Patronul roman, care, in loc sa-si plateasca impozitele, baga banii in buzunar, scapa de orice raspundere: nu-i nimic ilegal in a-ti vinde firma. Si in vreme ce noul proprietar al firmei dispare peste granita cu datorie cu tot, Ministerul de Finante construieste bugetul tarii pe impozite si taxe pe care nu le va aduna niciodata.
Demersul nostru strict jurnalistic s-a rezumat la negocierea, pe o filiera araba, a scoaterii datoriilor peste granita, in ideea de a dovedi nu doar sumele incredibile pe care le pierde statul, ci si faptul ca aplicarea acestui sistem nu e doar apanajul “durilor” din lumea interlopa. Pozand intr-un om de afaceri care vrea sa scape de datorii de 30 de miliarde de lei, am ajuns la ultima faza a devastatoarei inginerii financiare: mai lipseau doar doua ore – rastimp in care notarul sa perfecteze cesiunea actiunilor catre un cetatean irakian – pana cand statul va mai fi pierdut un milion de dolari.

Pare incredibil: sistemul functioneaza chiar sub ochii politiei, la lumina zilei, cu o discretie minima si mult tupeu. Sa fie, deci, de mirare ca trei generali ai MI au refuzat succesiv invitatia ziarului nostru de a participa, incognito, la o astfel de negociere, sub motivul ca, oricum, e greu sa probezi infractiunea in acest tip de teapa? Nu: pierderea unui milion de dolari pune pe jar politia in Wall Street, in tara banilor, nicidecum intr-o tara saraca si fara buget.

Mai adaugam ca datele de identificare ale cetateanului irakian – pe care-l vom numi aici Ali – se afla in posesia ziarului nostru.


Asadar, Bucuresti, 10 noiembrie 2001. Cele patru convorbiri telefonice care au premers intalnirea cu Ali au avut darul sa subtieze zidul de neincredere dintre noi. Am convenit sa ne identificam cu numele mic, urmand sa ne dezvaluim identitatea abia in fata notarului, la intocmirea actelor. Eu, un “om de afaceri din Onesti”, mirosind din cap pana-n picioare a produse petroliere puternic accizate, iar el, binefacatorul prin care urma sa vand firma, inglodata in 30 de miliarde datorii. Masuri de prevedere, de-o parte si de alta, pentru a evita o eventuala capcana: eu, cu fotoreporteri amplasati discret in zona de intalnire; el, cu masura de-a schimba, cu o jumatate de ora inainte, locul intrevederii.

„Rezolv orice fel de datorie, chiar si catre banci”

Prima grija a lui Ali este sa ma convinga ca am incaput pe maini bune. Nu este incepator, el este capatul unui fir care sfarseste undeva, in tarile arabe, si prin care s-a pierdut urma a mii de miliarde de lei datorii ale patronilor romani catre stat sau catre banci. Pot fi, deci, linistit, nu invata meserie pe pielea mea, face lucrul acesta din 1997. “Asta-i meseria mea”, spune, si, pentru ca par a ma indoi de “profesionalismul” sau, imi explica, pe indelete, mecanismul. El nu semneaza nimic: coordoneaza activitatea, ia “comisionul” de la cei care vor sa scape de datorii si ii aduce pe arabi, adevaratii “cumparatori”, in Romania. “Sunt oameni saraci. Eu iau comisionul si le dau si lor partea. Pentru doua mii de dolari, ei iau asupra lor orice fel de datorie, apoi pleaca si nu mai trec niciodata prin Romania. Sunt irakieni, afgani, sudanezi, stiti cum e acolo, nu te cauta nici macar Interpolul”. Bine, intreb de curiozitate, dar nu e nevoie de
prea multi oameni? „Nu e nevoie”, ma lamureste Ali, eu pe unul il folosesc de patru, cinci ori, ca asociat la patru, cinci societati. Dupa care l-am urcat in avion. Dar mai bine sa vedem despre ce-i vorba la dumneavoastra”.

Pai, vreo 30 de miliarde. Problema e ca nu mai pot astepta, la rafinariile de pe Valea Trotusului s-au facut niste schimbari, in maximum o saptamana trebuie sa scap de firma. Cum a aparut datoria? Cu produse petroliere accizate, pe care le-am luat de la o rafinarie drept materie prima, le-am rafinat la o alta, asa ca producatorul am fost eu, o firma cu un capital de doar 2 milioane de lei. Intr-un an m-am trezit cu o datorie pentru accize, taxa de drum, TVA si impozit de aproape 30 de miliarde, bani pe care i-am scos din firma si mi-am rezolvat tot felul de treburi. “Se-intelege ca eu am fost doar cel care a tinut fata la toata lumea, abia daca m-am ales cu un sfert din banii astia, dar am ramas sa duc eu razboiul cu astia de la fisc”. Ali da din cap si zambeste, da, cum sa nu, stie, asa se intampla cu toti. “Tocmai de aia – il previn – sa nu va asteptati de la mine sa pot plati comisionul de la intreaga suma”. “Ne-ntelegem, zambeste Ali, o sa
ne-ntelegem”, iar zambetul lui destinde atmosfera apasatoare a discutiei, care se poarta sub ochiul vigilent al unui bodyguard ca, imediat ce am intrat noi in separeu, a blocat usa la Spring-Time, in Piata Victoriei – loc ales de Ali in ultimul moment, parca in bascalie la adresa guvernului de peste drum.

O privire in jur, cat ma lasa trupul bodyguardului, la musteriii care clefaie in sala alaturata pe la mese, in sporovaiala care se ridica usor peste fumaraia de tigara si mirosul de kebab si hamburgeri. Ghicindu-mi temerea, Ali ma mai calmeaza o data: “Fiti linistit, nu facem nimic ilegal: dumneavoastra aveti o firma pe care vreti sa o vindeti, iar noi vrem sa o cumparam. Singurul lucru ilegal este ca eu nu declar banii pe care mi-i dati, la impozitul pe venitul global. Dar aia e o simpla amenda, si apoi, cine o sa stie de banii astia?”. “Cum cine, poate politia?”. “Politia?” – si Ali incepe sa rada. Sunt niste prosti. Sa vedeti ce-am patit, ca au incercat odata sa ma prinda, credeau ca n-am sa-i recunosc, or, eu vin dintr-o tara cu teroare, cum sa nu ma prind ca vorbesc cu un politist?”.

„Gaura din sistemul legislativ”

Bucuresti, 7 noiembrie 2001, Ministerul de Interne. “Multe se-ntampla, domnu’ ziarist, multe se-ntampla, din cauza gaurilor din sistemul legislativ”. O spune generalul Toma Zaharia. Apoi cu un semn suspenda brusc discutia, da mai tare radioul si asculta, cu preocupare, finalul stirii despre conferinta de presa organizata de el insusi ceva mai dimineata, despre ce a gasit Ministerul in anchetarea averilor politistilor.

Tocmai ii propusesem sa participe, din partea politiei, la negocierea noastra cu Ali. Am aruncat in joc toate argumentele: prejudiciul creat este comparabil cu o transa FMI, numai un scandal mediatic major ar mai putea descuraja fenomenul pana ce guvernul va catadicsi sa ia vreo masura. Unde mai pui ca Politiei insesi ii oferim sansa de a cobori din scandalurile din ultimele luni, printre infractori, sa se mai puna si ea la curent, chiar printr-un general, cu ultimele inovatii in materie de tepuit bugetul. Generalul se arata de acord, “doar ca, vedeti, noi trebuie sa mai si probam infractiunile” – ca si cum acestea se pot proba din birou. In principiu e de acord, dar ca trebuie sa fim atenti la detalii. Ii prezint un plan absolut functional, l-am mai verificat odata. Bine, hotaraste generalul, “o veti face cu o persoana potrivita: generalul Virgil Ardelean. In cinci minute vine la mine in birou, e la domnul ministru”.

„Dureaza numai doua ore, cat sa bata la masina actul notarial”

Bucuresti, 10 noiembrie 2001. Continuam discutia cu Ali despre experienta lui cu politistii: “Ei nici macar nu stiu ce fac eu. M-au atras intr-o intalnire, s-au dat oamenii de afaceri. Cand m-am prins, au inceput, ca eu spal bani si tot felul de acuzatii. A trebuit eu sa le spun ca, pentru a spala bani, cumperi o firma cu creante, nu cu datorii. Nu, ca stiu ei ce fac eu si ca sunt un mafiot. Stiti ce le-am raspuns? Am zis: da, bine, sunt un mafiot. Mai aveti altceva sa-mi spuneti? Si m-au lasat in pace”.

Timpul ma preseaza, ii cer lui Ali sa ma scape de toata povestea pana marti, 13 noiembrie. Nu-i imposibil. Trebuie sa vin cu actele firmei in original si cu un nou contract de sediu, facut pentru sase luni. Cel care cumpara firma pleaca din tara, dar, oricum, actul aditional trebuie sa prevada un sediu. Actele mele, precum si un certificat de la fisc, din care sa rezulte valoarea totala a datoriilor. In rest, dupa ce am cesionat actiunile “catre Mahmud” – cum zice Ali, merg sa fac radierea la Camera de Comert, unde-mi este inregistrata acum firma. Banii pe care mi-i cere pentru ca m-a scapat de datorii, si pe care o sa-i negociem, trebuie sa-i primeasca imediat ce iesim de la notar. Nu lei, ci dolari, bani gata verzi, asa are el nevoie si asa trebuie sa plateasca si mai departe pe fir. Cam cat dureaza totul? – intreb. “Doua ore – mi se raspunde. Mai repede nu se poate, pentru ca atata dureaza sa bata la masina actul aditional domnisoarele alea de la
notariat”.

„S-o faca aia de la IGP, ca-i o chestiune economica”

Bucuresti, 7 noiembrie 2001, Ministerul de Interne. Fata in fata cu seful Serviciului de Informatii al MI, generalul Virgil Ardelean, zis “Vulpea”. Prezentari facute de generalul Zaharia, o mana intinsa de Ardelean si vreo zece secunde de privire scanteietoare, inainte de a-si rosti numele: n-are privire de vulpe, ci de om deprins cu ideea ca-si poate impresiona astfel orice interlocutor. “Cum sa nu se poata pune la cale asa ceva?”, spune generalul Ardelean, o sa mergem in biroul sau sa discutam detaliile. Se arata incantat de idee. Cheama un colonel care sa studieze cazul pe care-l propunem. Comentam aploarea fenomenului pe baza informatiilor pe care serviciul sau – slava Domnului! – le are. Trecem in revista argumentele pentru care merita sa o facem. Imi cere numele si numarul de telefon al “capului” de filiera cu care trebuie sa negociem. Eu nu i-l dau, pentru ca – pretend –  n-am datele la mine. Iese de trei ori din birou si intra de tot
atatea ori dupa care, fara sa-i dispara incantarea de pe chip, ma paseaza: “O vor face aia de la IGP. In definitiv, e vorba de infractiuni economice, tocmai am vorbit cu generalul Sandu, va dau un om care sa va duca pana acolo – domnu’ maior, il luati pe domnu’ si mergeti la IGP, il asteapta generalul Sandu. La revedere!”

Bietul AVAB

Bucuresti, 10 noiembrie 2001. In intreb pe Ali cum se face ca unii dintre cei care dau anunturi la mica publicitate preiau societati cu datorii si probleme, dar refuza sa preia si credite bancare. Ali ridica din umeri, apoi imi explica: “Exista tampiti care au luat credite din banca si si-au gajat vilele sau alte acareturi. Chiar daca isi vand firma, banca le executa gajul, iar ei ii cer lui Ali sa-i scape si de executare. Pai ce treaba-i asta?” – se mira Ali, care are si pentru creditele bancare solutia sa: “Da, daca ai luat credit fara garantie, de la Bancorex, de exemplu, e simplu: o datorie ca oricare alta, banca n-are ce executa”. “Dar Bancorexul oricum a murit” – intervin. Atent la nuante, Ali ma ajuta: “Dar a ramas AVAB-ul. Ca exemplu: am rezolvat pe unul, de-aici, din Bucuresti, care avea o datorie de 14 miliarde, preluata de AVAB. 14 miliarde luati de la Bancorex, la valoarea de atunci. Dar el a luat creditul fara sa garanteze cu ceva,
numai cu un proiect de afaceri. Mi-a spus de la bun inceput despre ce-i vorba, eu am stiut, si a scapat. Cel care a preluat firma e acum in Irak, nu-l cauta acolo nici politia, daramite AVAB-ul”.

„Sa mearga vreun locotenent de la Ardelean”

Bucuresti, 7 noiembrie 2001, sediul IGP. Generalului Sandu nu-i place ideea. Nu-i place chiar deloc: “Eu am inteles de la Ardelean ca trebuie sa discutati cu colonelul…”. Ii explic si lui despre ce e vorba, ii prezint schema prin care se dau astfel de tepe. Da, cunoaste problema, a citit chiar in presa despre asa ceva, dar nu, pe coloneii sai ii cunoaste toata lumea, n-are cum s-o faca. Si, in definitiv, e treaba politiei, vor face ei o actiune mai ampla si, peste vreo cateva luni, cand o vor finaliza, o vor anunta in presa. “Aiurea! – gandesc – daca le ardea politistilor de actiune, o faceau pana acum”. Politicos insa, arunc in joc ultimul argument: “Domnule general, noi oricum o sa intram pe filiera asta, pentru a dovedi cat de usor poti fura un milion de dolari in Romania. Sunteti invitatul nostru la intalnirea cu arabii”. Incurcat, generalul sovaie cateva clipe, dupa care raspunde: “Nu. Nu. S-o faca vreun locotenent de la Ardelean…” si
arata cu mana spre usa, unde da cu ochii, surprins, de maiorul pe care-l trimisese Ardelean cu mine, asezat, cu urechile ciulite la discutie, in coltul mesei: Da tu ce cauti aici?” – il intreaba, iritat generalul. “Pai… il astept pe domnu’… mi-a ordonat dom’ general Arde…”. “Si ti-a spus Ardelean sa-l astepti aici, in biroul meu?” – se enerveaza generalul pe urechea “Vulpii”, dupa care revine la subiect: “Uite, de ce n-o faceti voi cei de la Informatii?” Si fara sa astepte raspunsul, se intoarce spre mine: “Noi n-avem cum sa facem astfel de actiuni. N-avem baza legala decat pentru droguri. Daca vreti, o sa vedem noi cum facem vreo actiune si, peste cateva luni, o s-o finalizam si va dam exclusivitate”. Clar. Ne salutam si ne despartim dupa ce ne intelegem sa ne auzim a doua zi, fiecare cu ce-a hotarat sa faca.

Ruleta romaneasca: cu 13.000 de dolari furi un milion de dolari

Bucuresti, 10 noiembrie 2001. In fine, ajungem la partea delicata a discutiei. Ali a hotarat ca, pana marti, 13 noiembrie, sa ma scape cu fata curata. Ia asupra oamenilor sai teapa in valoare de un milion de dolari pe care i-am tras-o statului. Acum e randul meu sa cotizez. Cutumele valabile in acest smarc al economiei spun ca un comision rezonabil sta undeva intre 5 si 10 la suta din valoarea tepei. Dar sunt decis sa negociez la sange. Lucru pe care i-l spun si lui Ali: nu toti sunt banii mei, eu sunt doar cel care tine fata, din 30 de miliarde, cel putin 14 am dat spagi pe la rafinarii, am mai pierdut vreo patru la pretul de la pompa, unde am vandut mai ieftin ca sa primesc bani gheata, sa ocolesc banca, spagaraia marunta mai face vreun miliard, la care se adauga “grangurul” care m-a bagat pe felie la rafinarii, si care m-a costat fix 5 miliarde. Date pe care le adunasem si eu tragand cu urechea in stanga si in dreapta, la “interlopi”. Ma grabesc,
ca sa-l induplec la pret, sa-i spun ca mai sunt in negocieri si cu alti cumparatori de firme cu datorii, dar Ali stie, intelege, apreciaza preturile pe care I le-am povestit,  procentele si le gaseste rezonabile – ce sa mai vorbim, sunt din bransa, sunt de incredere. Asa ca imi prezinta minimum pe care mi-l poate cere. “Casa” serioasa, oferta de pret serioasa: “Uitati cum facem, eu lucrez cel mai ieftin: imi dati o mie de dolari pentru primul miliard, dupa care cate inca 500 de dolari pentru fiecare din celelalte miliarde din datorie”. Un calcul rapid – fix 15.500 de dolari. Merita sa ma mai tiganesc? Merita. Dupa 5 minute bateam palma: ii dau 13.000 de dolari, cu conditia sa platesc eu actele la notar si la Camera de Comert. Respectiv, marti dimineata, la ora 8, sa fiu in Bucuresti cu actele firmei si banii la mine; imi da in grija sa nu uit ca luni (ieri, n.n.) sa rezolv contractul de sediu, sa vad ce fac cu arhiva, pentru ca, dupa vanzarea
firmei, nu am voie sa fiu gasit cu vreun act (“daca te prinde politia, e penal!”).

La iesire, in fata locantei ne oprim cateva zeci de secunde, sub pretextul sa-mi mai repete o data  documentele pe care trebuie sa le aduc – pentru a da ragaz fotoreporterului, pitit pe un bloc in santierul de vizavi, sa traga cateva “flash”-uri. Ne despartim amici. Asa ca astazi, la ora 12, orice control de la Politie sau Garda Financiara ar trebui sa ma gaseasca curat, in eventualitatea ca tocmai am furat un milion de dolari.

Epilog

Îți mulțumim că citești cursdeguvernare.
Abonează-te la newsletter aici.

Generalul Virgil Ardelean: “As vrea sa verificam noi, mai intai despre cine e vorba si cine vine la intalnire. Nu vreau sa cadem in vreo… Eu sa va dau un general sa va insoteasca, si asta sa fie… facut acolo, intelegeti ce vreau sa spun”.
Ali, care, prin “mecanismul” sau, “ii face”, vorba generalului, pe politisti de cateva ori pe zi: “L-au arestat, era un prost si n-a stiut ce face, cu un cec fara acoperire. La ancheta, le-a dat numarul meu de telefon, ca tot eu am fost intermediar. Dar unde scria chestia asta? Si au venit politistii la mine, sa le spun unde-i cel care a cumparat firma. Pai ala era de mult in Irak. Stiti ce le-am zis? De unde sa stiu eu unde este el, daca nici mama lui nu stie unde este el? Niste prosti”.

(Cristian Grosu, Adevarul, noiembrie 2001)

Etichete:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on pocket

citește și

lasă un comentariu

3 răspunsuri

  1. Genial! In acelasi timp ma gandesc cat mai am pana la pauza sa merg la vreun supermarket sa imi iau o lamaie!…A dracu` treaba: le pui tot cazul pe o tava de argint si ei il iau pe NU in brate!…Pai cum naiba…ii deranjam pe „aia” de sus…! nu se poate.
    Nu ramane decat sa ne complacem in situatii similare si atat!…Mai ai nr de telefon al lui Ali?…:)))

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată.

toate comentariile

3 răspunsuri

  1. Genial! In acelasi timp ma gandesc cat mai am pana la pauza sa merg la vreun supermarket sa imi iau o lamaie!…A dracu` treaba: le pui tot cazul pe o tava de argint si ei il iau pe NU in brate!…Pai cum naiba…ii deranjam pe „aia” de sus…! nu se poate.
    Nu ramane decat sa ne complacem in situatii similare si atat!…Mai ai nr de telefon al lui Ali?…:)))

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată.

articole categorie

Citește și:

Andrew Kenningham (foto), economist-şef pentru Europa la Capital Economics, explică într-un interviu pentru CursdeGuvernare cum va reseta războiul obiectivele şi strategiile de dezvoltare pe care UE le bătuse...

Lucrăm momentan la conferința viitoare.

Îți trimitem cele mai noi evenimente pe e-mail pe măsură ce apar: