Rusia a avertizat din nou, miercuri, cele trei state care au acceptat scutul antirachetă pe falia care o desparte de Occident: Polonia, România, Turcia.
În realitate, cinci sunt statele care reprezintă miza geopolitică a momentului: Polonia, Ungaria, România, Bulgaria și Turcia se află în zona tampon dintre Occident și Rusia. În contextul creat de criza din Ucraina, parteneriatul SUA cu Polonia, România și Turcia capătă noi valente.
Rusia însă își manifestă o influență soft în Ungaria și Bulgaria. Analiștii apreciază că ele pot fi fie calul troian al Rusiei în UE, așa cum a fost considerată Bulgaria de către serviciile secrete germane, potrivit der Spiegel, fie, pe de altă parte, un intermediar ar relației Germaniei cu Rusia.
Polonia, aliatul SUA cel mai radical împotriva Moscovei
Polonia este un avanpost important al SUA în Europa Centrală şi de Est – aici la fel ca şi în România, vor fi amplasate elemente ale scutului antirachetă. Varşovia şi Washingtonul sunt parteneri a căror relaţie apropiată nu mai are nevoie de confirmări.
E și motivul pentru care în ultimele săptămâni au apărut în spațiul public înregistrări ale unei discuţii private a ministrului de Externe, Radek Sirkorski, care arătau frustrarea polonezilor că SUA păreau să se fi dezangajat din regiune.
Numai că odată cu izbucnirea crizei din Ucraina, Polonia – avocatul Kievului în Europa, cu un obiectiv asumat de susţinere a Ucrainei în apropierea de UE – a cerut şi a primit reconfirmări americane.
Polonia a jucat un rol esenţial în gestionarea crizei ucrainene, făcând parte din troica ce a mediat dialogul dintre fostul preşedinte, Viktor Ianukovici, şi protestatarii proeuropeni, ieşiţi în stradă în urma refuzului preşedintelui de a semna Acordul de asociere cu UE.
Mai apoi, odată cu implicarea fățișă a Rusiei în destabilizarea Ucrainei, Polonia, sprijinită de statele baltice şi mizând pe temerea lor intrinsecă faţă de fostul centru de putere din perioada sovietică, a cerut o angajare fermă a SUA şi NATO. Rezultatul: o suplimentare a trupelor americane pe teritoriul polonez, avioane de vânătoare staţionate în baze aeriene din Polonia şi asigurări că americanii şi partenerii NATO sunt ferm alături de Polonia, ţările baltice, dar şi România.
Un model de succes al fostelor state comuniste
Polonia este modelul de succes al fostelor ţări comuniste, chiar dacă acum 25 de ani nu era clasată ca favorită. Mult mai mult optimism era îndreptat spre Ungaria şi Cehia.
Şi totuşi, Polonia – la cei 10 ani de apartenenţă la UE, 15 ani ca membru al NATO şi 25 de la căderea comunismului – a avut o creştere în medie de 4% pe an (prin comparație, România a crescut cu doar 1,1% anual), în ultimul deceniu, PIB-ul/locuitor exprimat în puterea de cumpărare este la 67% din media UE şi are o economie de trei ori mai mare decât a Ucrainei, faţă de 33% din economia ţării vecine în 1098, la căderea comunismului.
Polonia a fost singura mare economie europeană care a evitat recesiunea economică. Potrivit The Economist, PIB-ul de anul trecut a fost cu o cincime mai mare decât cel avut înainte de începerea crizei în Europa. Iar Ministerul de Finanţe estimează o creştere mai mare de 3% în 2014.
Performanţele economice i-au acordat Poloniei o puternică voce în UE, atât din punct de vedere politic, cât şi economic.
Un premier puternic: Situația politică și rolul de jucător principal în gestionarea crizei din Ucraina
Criza din Ucraina a îndreptat din nou privirile liderilor europeni şi americani spre Donal Tusk şi ministrul său de externe, Radek Sirkorski. Şi nu doar privirile aliaţilor străini, ci şi ale polonezilor.
Iniţial, situaţia din Ucraina şi reacţia autorităţilor poloneze au contribuit la creşterea popularităţii Platformei Civice, partidul premierului Tusk, care scădea în sondaje pe măsură ce economia şi-a temperat creşterea şi rata şomajului a crescut.
Însă poziţionarea puternică în politica externă nu a putut să schimbe, în final, percepţia polonezilor, care îi consideră pe cei doi aroganţi şi satisfăcuţi de ei înşişi ca oameni de stat. Astfel că opoziţia a început să câştige teren. Iar scandalul provocat de publicarea unor conversaţii confidenţiale ale unor înalţi oficiali polonezi – guvernatorul băncii centrale, miniştrii de Externe, Interne şi fostul ministru de Finanţe – a nemulţumit şi mai mult publicul.
Opoziţia a cerut demisia guvernului, însă premierul Tusk a cerut şi a obţinut votul de încredere al parlamentului, demonstrând astfel că încă mai are sprijinul majorităţii.
Înregistrările în care au fost suprinse discuţii private ale guvernatorului băncii centrale şi ale ministrului de Externe au avut potenţialul de a decredibiliza guvernul Tusk şi de a pune sub semnul îndoielii performanţa economică a Poloniei, chiar în momentul în care aceasta propusese o nouă strategie energetică pentru UE.
Analiști: Un scandal fabricat de serviciile ruse, pentru decredibilitarea Poloniei
Analişti, în special americani, dar şi europeni, au afirmat că nu trebuie axclus faptul că ieșirea în public a înregistrărilor cu discuțiile înalților oficiali de la Varșovia să fie o acţiune a serviciilor secrete ruse, la fel cum a fost cazul interceptării subsecretarului de stat Victoria Nuland, în iarna trecută.
Polonia a iritat Rusia atât prin poziţia sa faţă de Ucraina – susţinător fervent al apropierii acesteia de UE – , cât şi prin propunerea de crearea a unei uniuni energetice, dar şi prin insistenţa asupra pericolului pe care îl reprezintă Rusia: unii experţi susţin că a fost exagerat de autorităţile poloneze şi că este puţin credibilă nesiguranţa afişată de ele, în condiţiile în care Polonia este membră al NATO.
Indubitabil, însă, Polonia rămâne cel mai fidel aliat al SUA în regiune. 2015 este un an decisiv: vor fi alegeri legislative şi prezidenţiale, însă oricine ar fi la putere (Platforma Civică a lui Donald Tusk sau partidul Lege şi Ordine, al lui Jaroslaw Kaczynski) atitudinea faţă de Rusia va fi aceeaşi. Poate mai radicală, în cazul celui din urmă.
Ungaria, un aliat puternic al Moscovei în Europa Centrală
Ungaria este, alături de Bulgaria, o ţară prietenă Moscovei în zona de falie între Occident şi Rusia, mai ales prin strângerea acestor legături în ultimii ani. Regimul luiViktor Orban, care a câştigat în această primăvară alegerile cu un scor zdrobitor pentru opoziţie, tot mai autoritar, suscită nemulţumirea Bruxelles-ului.
În ultima lună, noua taxă asupra publicităţii – care pune presiune pe presa nealiniată – şi opoziţia faţă de nominalizarea lui Jean-Claude Juncker va înrăutăţi şi mai mult relaţiile Budapestei cu UE. Iar poziţia adoptată de Budapesta faţă de situaţia din Ucraina – premierul Orban a ezitat să critice Moscova, argumentând, după anexarea Crimeei, că „Ungaria nu este implicată în conflict” – nu face decât să confirme o orientare pro-estică a Ungariei, începută în 2010. Şi să izoleze ţara faţă de celelalte state din regiune.
O ţară în conflict cu UE – sprijinită financiar de Rusia
Venirea la putere a Fidesz, în 2010, a adus şi o serie deschimbări legislative controversate şi contestate în UE, ca fiind un atac la democraţie: o lege mai dură a presei, o nouă Constituţie şi dorinţa de a pune sub controlul politic banca naţională şi justiţia. Sunt doar câteva dintre măsurile care au determinat o confruntare deschisă cu UE.
Comisia Europeană nu a ezitat să deschidă de urgenţă mai multe proceduri de infringement, iar Parlamentul European şi-a exprimat „îngrijorarea pentru situaţia din Ungaria privind democraţia”.
Fidesz a adoptat un discurs eurosceptic: UE a devenit expresia impunerii unei voinţe asupra unei majorităţi aleasă democratic. UE a devenit, în viziunea premierului ungar, un „imperiu”, iar „de pe vremea imperiului sovietic nicio altă putere externă nu a îndrăznit să atenteze deschis la suveranitatea Ungariei”.
În aceste condiţii, guvernul şi-a reorientat politica externă şi a aprofundat relaţiile cu Rusia, deși pe când se afla în opoziţie, între 2002 şi 2010, Fidesz a acuzat adesea guvernul socialist pentru că urmăreşte politici pro-ruse. Ferenc Gyurcsány a fost dur criticat pentru că ar fi încheiat un acord cu Vladimir Putin, în 2008, pentru proiectul South Stream.
Odată ajuns la putere, guvernul Fidesz nu numai că a continuat această înţelegere, dar a şi arătat că a găsit noi modalităţi de cooperare cu Moscova: în luna ianuarie a acestui an, a semnat un acord pentru ca firma rusă Rosatom să contruiască două reactoare ale singurei centrale nucleare din Ungaria.
Proiectul va fi finanţat printr-un împrumut de 10 miliarde de euro acordat de Rusia, un împrumut aprobat săptămâna trecută şi de parlamentul de la Budapesta.
Asta înseamnă că Ungaria nu va organiza o licitaţie pentru proiectul nuclear, licitaţie la care se aşteaptau companii din Franţa, Coreea de Sud şi Japonia, și cerută de legislația europeană. Însă această situaţie a suscitat din nou nemulţumirea UE, care a anunţat că va analiza acordul şi se va pronunţa dacă este legal conform regulilor de concurenţă comunitare.
În plus, CE va analiza orice ajutor de stat pe care Ungaria îl va acorda proiectului, au anunţat oficialii europeni din directoratul pentru energie.
Ungaria a prezentat documentele preliminare Comisiei Europene, iar Bruxelles-ul nu a avut până acum nicio obiecţie. Justificarea Budapestei privind încheierea acestui acord este că termenii împrumutului erau mult mai favorabili decât o dobândă de 5,2% la care s-ar fi împrumutat de pe pieţele financiare.
„Putin a făcut o ofertă foarte bună”, spunea şeful de cabinet al premierului Orban, care adăuga că acordul nu este doar un contract economic, ci o înţelegere între două state, „o foarte funcţională căsătorie din interes care devine din ce în ce mai agreabilă”.
Fidesz a preluat de la opoziţia socialistă cea mai grea povară: percepţia unei forţe politice cu simpatii pro-ruse. Liderul opoziţiei şi contracandidatul din primăvară al premierului Orban, Gordon Bajnai, promitea să ducă ţara „într-o direcţie europeană într-un mod paşnic şi calm”. Numai ca această promisiune nu a fost suficientă să atragă electoratul, care pare să fi preferat modul confrontaţional al lui Viktor Orbam de relaţie cu UE.
România, partener strategic al SUA – cu o politică incertă față de Rusia în viitor
România, alături de Polonia, este un partener strategic al SUA în regiune, iar atitudinea pro-americană a autorităţilor de la Bucureşti nu a fost pusă la îndoială. Cel puţin în primul mandat al preşedintelui Traian Băsescu şi a perioadei când PSD se afla în opoziţie. În mandatele actualului președinte, România a avut cea mai pro-americană atitudine.
Anunţând că prioritatea sa de politică externă este axa Bucureşti-Londra-Washington, la începutul preşedinţiei sale, actualul şef al statului a vrut să transmită Europei un mesaj: la vremea aceea, Franţa, Germania, Olanda găseau o serie de mijloace de presiune şi foloseau avertismente referitor la parcurgerea traseului României spre UE.
Treptat, autorităţile de la Bucureşti au înţeles că doar sprijinul Marii Britanii pentru intergrare nu este suficient, nici al Franţei – prieten tradiţional, dar care, în anumite perioade, a fost unul dintre cei mai mari critici şi oponenţi ai României. Şi au învăţat că sprijinul Germaniei este esenţial.
Integrarea deplină în UE şi NATO au devenit obiective naţionale, iar alianţa cu SUA a devenit un parteneriat solid, politic, militar şi se asteaptă şi economic.
Din 2004, declaraţiile tranșante ale unor înalţi oficiali români au acutizat ostilitatea faţă de Rusia, relațiile devenind tensionate odată cu semnarea acordului de amplasare a scutului anti-rachetă la Deveselu, în ciuda opoziției inistente a Moscovei. De-a lungul ultimului deceniu, încercările de normalizare a relațiilor cu Rusia au fost vagi, iar în ultimele luni au fost compromise, cel puțin deocamdată, de criza din Ucraina.
Apartenenţa României la UE şi NATO şi parteneriatul cu SUA au făcut ca orice derapaje democratice interne să fie contracarate şi orice sentiment de insecuritate în regiune să fie atenuat. Atât cancelariile europene, cât şi Bruxelles-ul au reacţionat la criza politică din vara anului 2012, la fel ca și SUA.
Iar criza din Ucraina a creat contextul unor reasigurări din partea SUA și a NATO privind angajamentul de securitate pentru România. Mai mulți soldați americani, amplasarea scutului antirachetă la Deveselu fac ca țara noastră să fie unul dintre avanposturile nord-atlantice în regiune și o fortificație la granița Occidentului.
An al alegerilor prezidențiale, într-o țară în care politica externă este atributul președintelui
Contextul politic românesc s-ar putea însă schimba, inclusiv din perspectiva relațiilor cu Rusia. Alegerile prezidențiale din luna noiembrie vor desemna omul care va face, în următorii 4 ani, politica externă a României – atribut pe care Constituția îl conferă președintelui.
Puterea actuală pare să fie înclinată spre o politică externă mai prietenoasă față de Rusia, susțin unii analiștii. Ei au considerat drept slabă reacția inițială a Guvernului la criza din Ucraina. Autoritățile române, la nivel guvernamental, arată că parteneriatul cu SUA și relațiile cu statele membre rămân o prioritate a politicii externe românești, cu atât mai mult în acest context regional.
Jocul nuanțelor, precum și experiența țărilor vecine – Bulgaria și Ungaria în relația cu Rusia – așează România într-o zonă de mare sensibilitate politică: noua strategie la Marea Neagră a SUA nu e construită pe jumătăți de măsură.
Bulgaria, calul troian al Rusiei în Europa
Bulgaria, la fel ca şi Ungaria, are o relaţie apropiată de Moscova, spre deosebire de celelalte ţări situate pe falia dintre Occident şi Rusia: Polonia şi România sunt pro-americane şi confrontaţionale faţă de Moscova, în timp ce Turcia cultivă o prietenie rece, în care rivalitatea completează concurența.
Bulgaria traversează o perioadă de tumult politic, începută în vara anului trecut, în care protestele populaţiei faţă de clasa politică s-au întins pe câteva luni de zile.
Considerată, la fel ca şi România, „copilul problematic” al UE, o ţară în care autorităţile convinețuiesc pașnic cu organizaţiile de crimă organizată – care în urmă cu un deceniu detonau maşini în plină stradă şi făceau din ţara de la sud de Dunăre un stat nesigur – Bulgaria a reuşit, cu reforme accelerate şi îndeplinirea condiţionalităţilor să adere la UE în 2007.
Sub atenta monitorizare a Bruxelles-ului asupra justiţiei şi luptei împotriva corupţiei şi crimei organizate, dar şi cu un protectorat şi investiţii germane după criza economică din anii ’90, autorităţile de la Sofia au reuşit să obţină o normaliate a funcţionării economiei şi democraţiei, în ciuda unor remanenţe ale trecutului.
În ultimul an şi jumătate, instabilitatea a fost mai accentuată: guvernul lui Boiko Borisov, liderul partidului GERB, de centru-dreapta, a fost nevoit să demisioneze în urma protestelor bulgarilor faţă de facturile prea mari la energie pentru consumatorii casnici.
Însă socialiştii ajunşi la putere, în urma imposibilităţii GERB, câştigător al alegerilor, de a face o coaliţie, au scos din nou bulgarii în stradă, după ce l-au desemnat pe Delian Peevski, un controversat parlamentar, cu puternice suspiciuni de corupţie planând asupra sa şi legături cu crima organizată, drept şef al unuia dintre serviciile secrete ale ţării.
Protestele au determinat retragerea numirii acestuia. Bulgarii au continuat însă să îşi manifeste nemulţumirea faţă de întreaga clasă politică.
Rusia – South Stream -Bulgaria. Comisia Europeană, îngrijorată de influența Gazprom la Sofia
Bulgaria a fost mereu – şi datorită legăturilor slave – apropiată de Rusia, în ciuda unor oscilaţii ale guvernelor de la Sofia. Documente ale serviciilor secrete germane arată că Bulgaria ar fi „calul troian” al Rusiei în UE, pionul prin care Gazprom poate șubrezi şi submina unitatea Europei în privinţa unei politici energetice.
Guvernul bulgar şi Gazprom au semnat un acord prin care construirea porţiunii bulgăreşti din gazoductul South Stream a fost atribuită unor comapnii ruse, fără licitaţie. Uniunea Europeană, în mod cert conştienă de existenţa acestor înţelegeri, nu a reacţionat până de curând, folosind şi contextul crizei din Ucraina.
Luna trecută, Bruxelles-ul a cerut guvernului bulgar să sisteze lucrările la gazoduct, până când sunt analizate documentele acordului, sub suspiciunea că Bulgaria a încălcat regulile comunitare privind concurenţa pe piaţă.
Atribuirea, fără licitaţie, a unor contracte către o companie rusă, aparţinând unuia dintre apropiaţii lui Vladimir Putin şi aflat, în urma anexării Crimeei de către Federaţia Rusă, pe lista neagră, cu persoanele supuse sancţiunilor, este cercetată de Comisia Europeană şi face Bulgaria pasibilă suportării unor consecinţe legale.
Criza politică internă, combinată cu un atac la stabilitatea sistemului financiar bulgar
Această situaţie a dus la necesitatea organizării de alegeri anticipate, care vor avea loc în 5 octombrie. În plus, toată această perioadă de tulburări politice a fost completată de o lovitură primită de două bănci din Bulgaria: retrageri masive de capital, aparent fără niciun motiv, au suscitat temeri referitoare la stabilitatea financiară a ţării.
Banca centrală a Bulgariei a anunțat că există o încercare de destabilizare a ţării prin atacul asupra sistemului bancar şi s-a angajat că va proteja depozitele cetăţenilor.
Banca naţională a preluat controlul, spre sfârşitul lunii iunie, a băncii Corporate commercial Bank, aflată pe locul patru între instituţiile bancare din Bulgaria, după ce retrageri masive de capital au fost impulsionate de relatările presei privind afaceri suspecte ale băncii şi ale acţionarilor principali ai acesteia.
Economiştii şi agenţiile de rating au spus că nu există risc de contagiune, în timp ce filialele din Bulgaria ale băncilor străine au afirmt că operaţiunile lor sunt sigure. Totuşi, asta nu a împiedicat pe bulgari să continue să îşi retragă banii din bănci.
Ministrul de interne afirmă că există o campanie pentru a insufla panica populaţiei, prin mesaje pe internet şi telefonice. Bulgarii, care au mai trecut printr-o situaţie similară şi şi-au pierdut mare parte din economii în criza de la sfârşitul anilor ’90, nu par să fie liniştiţi de asigurările date de autorităţi.
Această problemă pentru sectorul financiar vine pe fondul unei economii fragile şi tot mai multe voci susţin că Bulgaria ar trebui să solicite sprijinul FMI.
Turcia – alianța cu SUA și dansul pe sârmă cu Rusia
Premierul turc Recep Tayyip Erdogan este la putere în Turcia de peste un deceniu, iar pe întreaga perioadă a rămas foarte popular. Un sondaj publicat joi, în vederea alegerilor prezidenţiale care vor avea loc în luna august, arată că si acum, după o serie de evenimente care au pus la îndoială ataşamentul faţă de democraţie al premierului turc, arată că ar câştiga alegerile încă din primul tur, cu 55-56%, la o diferenţă de peste 20 de puncte procentuale faţă de reprezentanţii opoziţiei.
Premierul Erdogan nu şi-a anunţat oficial candidatura pentru prezidenţiale, partidul său AKP îşi va face cunoscut candidatul în 2 iulie, însă nu există îndoială că va candida în primele alegeri în care turcii îşi aleg direct preşedintele. Un preşedinte cu puteri sporite faţă de situaţia actuală, dar cu prerogative mai reduse decât şi-ar fi dorit politicianul aflat în frunte guvernului de la Ankara.
O economie performantă, dar dezechilibrată și dependentă de fonduri străine
Dar pentru ca popularitatea lui Tayyip Recep Erdogan să rămână la cote ridicate, are nevoie de o economie performantă. Turcia este o poveste de succes: începând cu 2001, când autorităţile turce au fost nevoite să ia măsuri pentru redresarea după o cziră bancară. Cu ajutorul FMI.
Ankara şi-a redus cheltuielile, a pus inflaţia sub control, a introdus rata de schimba variabilă, a restructurat sistemul bancar şi a acordat şi garantat o mai mare independenţă băncii centrale şi instituţiilor de reglementare.
În 2002, când AKP a ajuns la putere, a adoptat aceeaşi politică, iar urmarea a fost o dedschidere a dialogului cu UE. În 2005 au început negocierile cu Uniunea Europeană, moment din care investiţiile străine au început să cauteTurcia.
Ţara a cunoscut un boom în infrastructură: reţeaua de autostrăzi a crescut cu mai mult de 16.000 de kilometri, numărul aeroporturilor s-a dublat, iar Turkish Airlines zboară acum în 100 de destinaţii, mai multe decât orice altă companie aeriană din lume.
Totuşi, spun analiştii, Turcia rămâne vulnerabilă pentru că depinde de fonduri străine. Ţara şi economia a fost inundată de banii Statelor Unite, iar asta a ascuns deficienţe structurale. Autorităţile, fără preocuparea pentru finanţare, nu au făcut reforme structurale profunde.
În medie, Turcia a avut o creştere de 5% pe an timp de un deceniu, între 2002 şi 2012. Însă economia sa, spun experţii, este dezechilibrată: Turcia atrage turişti (36 de milioane au fost în 2012), are o bază manufacturieră bine poziţionată pentru exporturi, un sector agricol de 62 de miliarde de dolari, o tradiţie în comerţ şi ambiţia de a deveni un hub energetic, economia se bazează încă pe consumul intern, iar consumul a crescut, pe măsură ce economiile au scăzut, este o analiză a Foreign Policy din primăvara acestui an.
Totuşi, toţi economiştii sunt de acord în a remarca succesul economic al Turciei în comparaţie cu ţările din sudul Europei şi, evident, al celor din Orientul Apropiat. BERD estima că în 2014 economia turcă va creşte cu 3,6%, mai puţin decât erau aşteptările, dar mai mult decât ale celor ale vecinilor. Iar poziţia geografică şi uniunea valamă cu UE sunt avantaje competitive de neignorat.
De altfel, obiectivul premierului Erdogan este unul ambiţios: să facă din Turcia o mare naţiune şi o mare putere. “Secolul XXI va fi secolul Turciei, acesta este obiectivul guvernului”, a spus prim ministrul la un moment dat.
Regimul autoritarist Erdogan, cu risc de radicalizare
Problema ar putea fi una politică. În ultimul an şi jumătate, Recep Tayyip Erdogan i-a îngrijorat pe prietenii şi aliaţii săi occidentali. “Turcia ar trebui să fie un partener important al SUA într-o perioadă de mare instabilitate într-o regiune-cheie a lumii. Tendinţele autoritariste ale premierului îngreunează teribil situaţia”, a afirmat Eric Edelman, fost ambasador american în Turcia, citat de The Economist.
Prim-ministrul turc a atras atenţia în ultima vreme prin emiterea mai multor legi făcute în aşa fel încât să îi ofere protecţie lui şi aliaţilor săi într-un scandal de corupţie care a izbucnit la finalul anului trecut şi care este considerat de analiştii din Turcia drept cel mai mare din istoria ţării.
În decembrie 2013, poliţia a percheziţionat reşedintele mai multor minmiştri şi ale fiilor acestora, după ce au fost făcute publice înregistrări care demonstrau implicarea lor în acte de corupţie. Mai mult, legăturile duceau la premier şi la unul dintre fiii acestuia.
Recep Tayyip Erdogan a acuzat judecători, procurori şi poliţişti că ar fi fabricat aceste înregistrări şi că este o nouă încercare a liderului opoziţiei Fetullah Gulen, un cleric sunnit aflat în exil în SUA, de a destabiliza puterea de la Ankara.
Iar pentru a pune piedici anchetei, premierul a concediat sau transferat sute de magistraţi şi poliţişti. Mai apoi a emis legislaţie care să pună sub un control guvernamental mai sever puterea judecătorească şi serviciile de informaţii şi a luat o serie de măsuri care au limitat libertatea presei şi a internetului. Temporar, a interzis Twitter în Turcia şi a ameninţat că va face inaccesibile reţelele de socializare.
Criticile interne şi internaţionale nu au avut ecou la premierul turc. Şi nu este pentru prima dată. Nici în cazul reprimării protestatarilor din parcul Ghezi, de vara trecută. O mişcare începută de tineri cu viziuni ecologiste, care s-au împotrivit demolării unui parc din Istanbul pentru a se construi pe locul acestuia un centru comercial, s-a transformat într-o revoltă care a polarizat cel mai important oraş al Turciei.
Argumentul premierului Erdogan a fost mereu susţinerea populară de care se bucură: atâta vreme cât votanţii îl sprijină, are dreptul să facă ce vrea, în ciuda opoziţiei, protestatarilor, judecătorilor şi procurorilor, sau a Europei.
Iar testul suprem au fost alegerile locale care au avut loc în Turcia în primăvară. Rezultatul acestora a întărit argumentaţia prim ministrului: 46% dintre turci au votat în favoarea partidului său.
Acest rezultat bun şi plasarea lui în fruntea opţiunilor electoratului, potrivit celor mai recente sondaje , la mare distanţă faţă de posibili contracandidaţi nu mai lasă loc de interpretări, iar analiştii sunt siguri că Recep Tayyip Erdogan va deveni primul preşeinte ales direct de cetăţeni al Turciei.
Dansul pe sârmă cu Rusia: dependență energetică și competiție regională
Criza din Ucraina şi anexarea Crimeei de către Rusia a pus Turcia într-o poziţie diplomatică sensibilă, susţin analiştii specializaţi în politica turcă. În balanţă se află angajamentele internaţionale şi parteneriatul cu aliaţii occidentali şi, pe de altă parte, relaţia economică şi politică pe care o are cu Moscova.
Turcia trebuie să îi susţină pe tătarii din Crimeea – care sunt împotriva ocupaţiei ruse. Iar Moscova a dat deja semne de bunăvoinţă: un decret din luna aprilie îi reabilizeată pe tătarii persecutaţi în perioada sovietică şi promite o „renaştere naţională, culturală şi spirituală” a grupurilor minoritare din Crimeea. În plus, companiei Turkish Airways i-a fost permisă reluarea zborurilor în Crimeea din luna iunie.
Moscova are mijloc de presiune asupra Turciei gazele naturale. În 2013, 60% din importurile sale de gaz au fost din Rusia, potrivit datelor Agenţiei Internaţionale pentru Energie. Iar in viitorul apropiat, spun experţii, această dependenţă va continua.
Totuşi, Turcia îşi propune să devină un hub energetic. Criza din Ucraina a încurajat UE să caute moduri de reducere a dependenţei faţă de Rusia, iar Ankara are oportunitatea de a-şi extinde rolul ca ţară de tranzit.
Un proiet recent care se va materializa este TAP, care va traversa Tucia şi va transporta 16 miliarde de metri cubi de gaz din Azerbaidjan spre Europa. Iar alte proiecte ar putea apărea, dacă Turcia îşi joacă bine cărţile.
