Rata de ocupare a populației în vârstă de 20 – 64 ani s-a situat în trimestrul unu 2012 la doar 62,3% – potrivit Institutului Național de Statistică – mult sub ținta europeană de 70%, stabilită în cadrul Strategiei Europa 2020.
Potrivit metodologiei naționale, rata de ocupare a populației în vârstă de muncă ( 15 – 64 ani) a fost semnificativ mai redusă, de 58%. Dacă nivelul comunicat oficial al șomajului a fost de 5,1%, conform definiției Biroului Internațional al Muncii, șomajul s-a situat la finele primului trimestru la 7,6%.
Sunt date care atestă situația foarte dificilă din perspectiva asigurării unui nivel de trai decent pentru populație. Cei care lucrează trebuie să suporte niveluri foarte mari de taxare pentru a susține protecția socială, care se vrea de nivel european dar este departe de cerințe.Cei care investesc se confruntă cu costuri ridicate artificial ale forței de muncă.
Esența acestei situații o reprezintă raportul de dependență ( numărul persoanelor inactive și în șomaj) foarte ridicat, 1.368 la mie, cu valori și mai mari în cazul femeilor (1.714 la mie) și în mediul rural (1.427 la mie).
Dar ceea ce îngrijorează mai mult decât prezentul este lipsa de perspectivă; rata de ocupare a tinerilor între 15 și 24 de ani este extrem de redusă, de numai 21,9% sau ceva mai mult de unu din cinci.
Desigur, se vor găsi și circumstanțe atenuante. Populația luată ca bază de referință nu a fost, deocamdată, ajustată la datele ultimului recensământ, care ar trebui să aducă o diminuare a numărului de locuitori iar lucrătorii pe cont propriu și lucrătorii familiali neremunerați nu mai figurează, începând cu anul 2011, drept persoane ocupate dacă nu produc într-o proporție semnificativă pentru piață ci o fac pentru consum propriu.
Cu toate acestea, trendul de scădere a ocupării a devenit clar, comparația trimestrului unu din acest an cu aceeași perioadă din 2011 fiind prima relevantă, în condiții identice ca metodologie adusă la nivel european. Singura grupă de vârstă care a reușit să-și păstreze nivelul de ocupare a fost cea de mijloc, între 25 și 54 de ani.
Aceste date ne spun că, pe lângă inevitabila ocolire a legii și munca la negru, se vădesc în practică și costurile tot mai mari de oportunitate în privința ocupării unui loc de muncă. Este clar că munca taxată și declarată devine tot mai puțin dezirabilă iar măsurile luate de stat în ultimii ani au accentuat acest fenomen.
Multiplele facilități acordate numai pe bază de limită de venit pe persoană în cadrul unei familii, în locul unor deduceri pe măsură, primite numai de cei care desfășoară o activitate legală, a jucat un rol major.
Democrația falsei egalități în drepturi a tuturor, fără a ține cont de obligații, și solidaritatea numai într-un singur sens, de la cei care pot fi taxați către toți ceilalți a dus la scăderea ocupării.
De aici a rezultat o colectare redusă la bugetul general consolidat prin raportare la PIB ( circa 30%), cu efecte asupra deficitului bugetar și a deturnării resurselor dinspre dezvoltare spre supraviețuire. Fiecare persoană validă care nu lucrează are un dublu efect, nu aduce venituri și cere resurse din partea de solidaritate.
De altfel, România este țara din Uniunea Europeană în care ocuparea a scăzut cel mai mult după anul 2000.
Culmea, atunci, indicatorul de referință în materie se situa la 70,5%, adică arata îndeplinirea obiectivului stabilit pentru anul 2020 la nivelul UE. În deceniul trecut, statele UE au avansat de la 66,5% la 68,6%, în timp ce noi am mers în sens invers.
Valorizarea muncii, stimularea creării de locuri de muncă bine plătite ( nu la nivelul minim pe economie, unde se regăsesc aproape un sfert din salariați) și taxarea mai ponderată sunt soluțiile pentru a mai atenua și a inversa trendul periculos pe care ne-am îndreptat în ultimii ani.
Deocamdată, mai avem puțin și ne intersectăm la nivel de ocupare cu Spania ( 62,4%), care are (nota bene !) un șomaj declarat oficial de peste 24%. În timp ce noi avem, la un grad de ocupare asemănător, un șomaj, tot oficial, de 5,1%.
