Până la urmă m-am hotărât pe acest titlu, cu „mistica”: e potrivit pentru că am văzut zilele astea destui inşi citind telegramele şi comentându-le ca pe Biblie. Sau, pentru echilibru – am întâlnit şi un asemenea caz – ca pe Coran. Pentru că avem deja câteva maniere de abordare, confruntări cu apocrife din vechimea recentă, mici grupuri de reflecţie, facţiuni, secte – cu ortodoxia şi necredincioşii aferenţi, cu falşii profeţi, cu viitorii apostaţi şi chiar cu neadormiţii inchizitori din naştere. Nu, nu glumesc.
Nu mai insist, au tranşat alţii problema: telegramele conţin, pe lângă „balast”, şi lucruri pe care nu le ştiam; pe lângă „bârfe” conţin şi informaţii precise; pe lângă „conspecte din presă” conţin şi autentice (şi relevante) poveşti din culise.
De fapt, ceea ce vedem pare o mixtură a două metode foarte româneşti (şi eficace) de-a pompa informaţii în spaţiul public: dezinvoltura cu responsabilitate limitată a „armaghedoanelor”, cu precizia selectivă a „stenogramelor”. Ei, despre problemele pe care acest mixt le ridică vreau să vorbim.
Primul, şi cel mai interesant fenomen – care pe unii îi irită pe cât de tare îi plictiseşte pe ceilalţi – este că, chiar şi informaţiile noi par vechi şi binecunoscute. Bizareria vine din aceea că în spatele noutăţilor concrete stau mentalitatea, maniera de-a face politică şi caracterul unor personaje care fac ca de la oricine să te aştepţi la orice. Asta şi pune în umbră relevanţa unor informaţii care, altminteri, ar putea fi de primă mână: fapte din registrul celor aflate în telegrame cunoaştem noi şi mai şi. Să luăm, spre exemplu câteva informaţii în premieră absolută pe care ni le oferă Wikileaks, şi să le confrutăm cu ceea ce ştim noi:
Geoană se duce la americani şi se cere prim-ministru, oferind la schimb sprijin împotriva suspendării lui Băsescu, iar americanii nu-l iau în serios. Câţi ştiau chestia asta? Dar ce e această informaţie pe lânga o alta, la care am asistat o ţară întreagă: Geoană s-a dus la cei trei moguli şi s-a cerut preşedinte, iar ăia trei l-au luat în serios şi-au dat de pământ cu toate instituţiile statului pentru asta?
Sau: fostul premier Tăriceanu avea interese personale la Ford – spune o telegramă a ambasadei SUA. E o noutate, interesantă, importantă – dat fiind că e vorba de prim-ministru. Dar ce e mai grav: acest mărunţiş cu interesul personal al unui dealer de maşini (că asta e Tăriceanu), sau povestea turbure pe care o ştim cu toţii, despre afacerea Sterling, neelucidată nici până azi?
Sau: Băsescu luase decizia încă din 2007 că vom merge pe mâna avioanelor americane, tot restul – negociere, oferte europene etc – fiind doar fum şi ceaţă. Da, nou şi interesant. Dar nu mai interesant decât ce ştim cu toţii despre maniera în care au fost achiziţionate fregatele englezeşti, cu mentenanţa lor cu tot, sau decât afacerea elicopterelor din Africa de Sud – pentru cine-şi mai aminteşte de anii 90.
Sau: Geoană s-a dus la Moscova cu avionul lui Vântu. Chiar nu ştiam. Ştiam, în schimb, cu toţii, că Geoană s-a dus la Vântu să pupe inelul chiar în noaptea de dinaintea confruntării pentru alegeri – cu avionul cui dracului aţi fi vrut să se ducă la Moscova?
Sau: cazul Teo Peter, în care Băsescu promite că americanul implicat în accident nu va face, indiferent de verdictul justiţiei, nici o zi de închisoare în România. Iată o noutate. Ceea ce nu ne e necunoscut sunt consecinţele poveştii şi modul în care a fost muşamalizat cazul Teo Peter; şi nu ne sunt necunoscute nici cazurile – vreo duzină, în ultimii zece ani – de români de categoria întâi terciund cu maşina amărăşteni (pe care anonimatul nu-i ajută să obţină nici măcar despăgubiri) şi care pentru moarte de om primesc „cu suspendare”.
Sau: judecătorul Cristi Dănileţ vorbeşte despre ce conţin unele dosare SIPA: relatări despre relaţii sexuale ilicite ale unor judecători. Nu ştiam asta, dar puteam presupune – şi? asta-i problema? Ceea ce ştim şi vedem cu toţii sunt adevăratele violuri la Justiţie şi Constituţie făcute de unii magistraţi, în văzul lumii, despre ce vorbim?
Ei, oare de ce aceste informaţii, scoase la lumină în premieră absolută, ni se par binecunoscute, iar telegramele vin doar „să ne reamintească” pe ici pe colo vreun detaliu? De fapt, nu vreun detaliu, ci vreun personaj.
Şi celălalt fenomen interesant: folosirea telegramelor Wikileaks pentru reglarea unor conturi ideologice sau de poziţionare politică: de fapt, de aici şi începe dogma.
Credinţa în „cable”, sau minimalizarea lor, delirul exegetic sau suspiciunea – toate sunt prezentate ca piscuri ireconciliabile, de către evaluatorii pulsului nostru democratic. Golul dintre ele e distanţa dintre a fi un om lucid versus a fi jurnalist vândut mogulilor şi chiar antidemocratic – ne spun aceşti apostoli ai revelaţiilor din telegrame; e, ne învaţă încruntaţi apologeţii, diferenţa dintre stânga şi dreapta. Cine nu priveşte curios şi până la capăt nu doar că nu e filo-american, dar e anti-american de-a binelea; e resentimentar, anti-occidental, frânar, anti-progres, apostol al „băltirii şi nemişcării româneşti”.
Nu e nicio glumă: am bold-uit cuvintele din „afurisenia” publicată de Hotnews la adresa NU a celor care nu cred în Wikileaks, ci a acelora care cred doar cu jumătate de gură şi nu se înscriu în „masa critică proocidentală şi proatlantistă în rândul formatorilor de opinie”. Afurisenie care e, la rândul ei, o replică la minimalizarea reală a informaţiilor din telegrame – reflex binecunoscut al mogulilor de-a filtra ei înşişi imaginea pe care noi toţi le-o cunoaştem mai bine chiar decât ambasada SUA.
Lăsând la o parte procesele de intenţie, atacurile şi furia cu care se dăruiesc unii pe alţii misticii fenomenului şi necredincioşii vânduţi mogulilor, Wikileaks ne arată, în această ediţie lărgită pentru România, esenţa sa socio-politică. În baza căreia, nu ştiu de ce, am impresia că s-ar putea să mai asităm vreodată la descoperirea unor noi telegrame despre România:
Să-i minimalizeze importanţa scepticii, adepţii teoriilor conspiratiei, cei vânduţi mogulilor sau ruşilor, sau cei pur şi simplu nepăsători. Şi invers: facă din acest fenomen esenţa evaluării politice pro-americanii declara(n)ţi, activiştii tenace şi toţi cei care veghează în lanul presei româneşti. Dincolo de cele două tabere, există un lucru cert: telegramele Wikileaks spun – în România şi oriunde aiurea – adevăruri pe care SUA Nu le-ar putea spune deschis fără să provoace adevărate scandaluri diplomatice. Orice informaţie din telegrame pleacă – vrem, nu vrem – de la acest adevăr. Chiar şi cele pe care nu le ştim încă, ba chiar şi cele care încă nu există.
