Punctul de pornire: România mai are industrie. Câtă?
Auzim tot mai des, de câtva timp, opinii conform cărora România ar trebui să declanșeze cât mai curând un proces de reindustrializare, considerat a fi una dintre cele mai importante căi de dezvoltare și modernizare nu numai a economiei dar și a societății românești. Dacă prin 1990, primul ministru de atunci nu acorda nici o șansă industriei pe care o vedea doar sub forma unui morman de fier vechi, azi se afirma de la cel mai înalt nivel ( ministrul economiei, Daniel Chițoiu, a afirmat că România are o strategie de reindustrializare, principalele domenii vizate fiind cel energetic și cel al construcțiilor de mașini / Agerpres 5/11/2012) dorința ridicării activității industriale la gradul de motor de creștere economică.
Probabil că acest nou suflu este stimulat și de către politicile economice recente nu doar la nivel european (Strategia Europa 2020; Motion for European Reindustrialisation-2012) dar și național( Franța,Italia, Marea Britanie) pentru reindustrializare, măcar prin renunțarea la delocalizare.
Dacă însă privim actuala structură a economiei românești,ar trebui să ne întrebăm dacă problema reindustrializării este atât de presantă și de acută precum se pretinde. Astfel, din 2011 industria a trecut pe primul loc, depășind comerţul, cu cea mai mare pondere în structura Produsului Intern Brut, ajungând la 26,5%, faţă de 22,8% în 2008.
Potrivit Eurostat, sectorul industriei în România s-a situat ca pondere pe locul doi în Europa după Irlanda în condițiile în care în Germania, țara cu cel mai puternic sector industrial din Europa, ponderea industriei in PIB era de doar 21%, media UE fiind de 16,8%. Pe baza acestor date exisită părerea că în România industria este îndeajuns de bine dezvoltată dacă se raportăm la nivelul mediu de dezvoltare al economiei și că ascensiunea industriei s-a datorat succesului tot mai mare pe care produsele romanești le au in exterior, respectiv pe piețe mult mai dezvoltate și mai pretențioase decât a noastră. Această părere este susținută și de faptul că ponderea produselor industriei constructoare de mașini și echipamente de transport a fost, la nivelul anului 2011, de circa 40% iar ponderea produselor manufacturate în totalul exporturilor românesti a fost de 74,9%. Ar exista, deci, și un progres în ceea ce s-ar putea numi potențial de competitivitate.
În aceste condiții, s-ar mai pune problema reindustrializării României sau doar cea a continuării actualului proces prin care dezvoltarea industrială este stimulată de ”complementaritatea” pe care produsele românești o au în cadrul relațiilor de subcontractare și asamblare cu firme și companii străine, majoritar din cadrul UE ?
De ce este necesară reindustrializarea României ? Și ce înseamnă ea de fapt?
Reindustrializarea este procesul economic, social și politic de organizare a resurselor naționale în scopul reconstrucției industriale, determinat de nevoia revigorării și eficientizării întregului complex al economiei naționale. Este o definiție acceptată de majoritate autorilor , atribuită lui William R. Hawkins ( ”Reindustrialization : The capital Question ” 1981).
Ulterior ea a fost completată cu o ideie extrem de importantă, aceea prin care se subliniază faptul că procesul reindustrializării presupune o intervenție strategică guvernamentală și politici de stimulare fiscală ( Seymour Zucker : ” The Reindustrialization of America ” 1982 ).
Literatura străină se ocupă intens în ultimii ani de problema reindustrializării. Criza a determinat cercetarea economică occidentală să considere reindustrializarea ca pe un fel de panaceu universal, atribuindu-i calități nu numai de motor de creșere economică și de competitivitate internațională dar și de echilibru și stabilitate socială .(Se pot cita lucrări recente : John Hall : ” The Reindustrialization of America ” 2012 ; Patick Artus : ” US reindustrialization ” 2012 ; Jean Louis Levet : (”Reindustrialisation, l’ecris ton nom” 2012 ). În concepția occidentală modernă, reindustrializarea este considerată o soluție pentru rezolvarea rapidă și mai eficientă decât alte politici economice și sociale a unor probleme cu caracter mai mult sau mai puțin punctual și conjunctural, de la o țară la alta,cum ar fi : crearea de locuri de muncă și integrarea socială a generațiilor tinere, cu precădere femenine; consolidarea statutului și funcției sociale a clasei mijlocii ; creșterea nivelului general al veniturilor ca urmare a creșterii nivelului general de calificare și, respectiv, de productivitate ; reducerea diferențelor și decalajelor de dezvoltare și venituri între zone și regiuni; stimularea activității de cercetare-inovare; îmbunătățirea structurii exporturilor și ocuparea unui loc mai bun în diviziunea globală a muncii; creșterea numărului de unități de valoare adăugată pe unitate de produs ca premiză a creșterii potențialului de impozitare.
Evident, toate aceste deziderate au valabilitate și în condițiile României.Nici una din susnumitele ” calități” ale procesului de reindustrializare nu ar putea fi scoase de pe o listă imaginară a obiectivelor pe care orice program de guvernare ar trebui să le scrie cu majuscule.
Reindustrializarea și modelul de creștere economică a României
Totuși, în actuala stare a economiei și societății românești, proiectată pe fundalul evoluțiilor rapide și imprevizibile ale cadrului internațional, reindustrializarea României apare, după părerea mea, ca fiind mai mult decât o cale de dezvoltare și creștere economică. Reindustrializarea României este desigur,necesară pentru a valorifica potenţialul de producţie şi de spirit antreprenorial, dar mai ales pentru a schimba radical modelul de dezvoltare economică.
Modelul de creştere bazat pe consumul pe datorie al unor bunuri din import a nu s-a dovedit viabil și a fost dramatic infirmat de criza economică.Incă odată, dacă mai era necesar, filozifia FMI s-a remarcat prin lipsa de realism și adaptare la condițiile concrete ale unei țări și al unei perioade.
Reindustrializarea este cu atât mai mult necesară în această etapă cu cât România a renunţat la unele dintre pârghiile politicii publice macroeconomice: la politica comercială prin aderarea la UE, la politica fiscală prin cota unică , şi se pregăteşte să renunţe la politica valutară şi monetară prin intrarea în zona euro . ( GEA:” Industrializarea Românei-politici și strategii ”. 2010)
Schimbarea modelului de dezvoltare o concep ca pe un proces gradual de tranziție de la ceea ce numesc ” economie pasivă” la ” economia activă”.
Reindustrializarea poate fi unul dintre cele mai importante instrumente ale acestei tranziții.
Actualmente, România parcurge o perioadă de economie pasivă caracterizată printr-o dependență cvasi totală de inputurile de capital și de deciziile economice străine în contextul lipsei cvasi totale a capitalului și inițiativei antreprenoriale autohtone; incapabilă să-și acopere din surse interne cele mai elementare obligații bugetare; acceptând fără reacții și propuneri alternative proprii orice directivă sau politică europeană; incapabilă să-și valorifice în interes propriu resursele naturale și umane; ne având, datorită unei dependențe periculos de mari, nicio posibilitate de a se proteja de efectul de contaminare propagat de recesiunea piețelor occidentale.
Trecerea la o economie activă presupune un alt tip de management guvernamental bazat pe conceptul transformării factorilor interni de avantaj comparativ în factori externi de avantaj competitiv.
Teoria ” întoarcerii cu fața către țără și resursele ei ” nu trebuie să fie alăturată teoriei clasice liberale ” prin noi înșine” și nici nu presupune autarhizarea economiei. Din contră, este o rezultantă a globalizării, se bazează pe sistemul global de schimb de valori și consideră relațiile globale ca o premiză a valorificării factorilor de avantaj comparativ.
Consider că cea mai elaborată prezentare a acestei teze a realizat-o fostul economist șef al Băncii Mondiale, Jutin Yifu Lin în lucrarea ” The Quest for Prosperity – How Developing Coutries Can Take Off ”. Princeton University Press.2012.
Lin arată, pe baza experienței sale în cadrul BM, că în condițiile de recesiune și post criză, o cale recomandată pentru dezvoltare , mai ales a țărilor care nu dispun de capital investițional naționale ,este valorificarea factorilor de avantaj comparativ prin promovarea unei politici industriale de tipul ” export oriented industry”. Trei sunt mijloacele recomandate pentru realizarea acestui deziderat: o politică energică de atragere a capitalului străin în ramurile industriale considerate prioritare în valorificarea factorilor interni pe piețe străine ; protecția ( în limite acceptate de către UE) a ” infant industries” ; organizarea de clustere în scopul promovării cercetării-dezvoltării.
Desigur, unele recomandări pot fi discutabile dar esența teoriei are , după părerea mea, o valabilitate indiscutabil, aceea că o eventuală politică de reindustrializare trebuie să aibă la bază o strategie bazată pe conceptul importanței tot mai mari pe care o are în actualele condiții de criză factorii interni de avantaj comparativ mai mult decât conceptul dependenței de complementaritate cu piețe terțe.
(Va urma)
***
Mircea Coșea este economist, profesor de Macroeconomie și Economia intergării Europene, fost vicepremier și președinte al Consiliului pentru Strategie și Reformă
Urmărește-ne pe Google News
3 răspunsuri
I.)1.Guvernul nu mai are nici o opinie despre reindustrializare,el avind-o numai ca slogan in perioada electorala:crestere economica 3-4 la suta pe an si 1 milion de noi locuri de munca!
Dupa alegeri,odata cu elaborarea Bugetului,Guvernul Ponta a constat ca tema reindustrializarii il depaseste, din lipsa de bani chiar si pentru sustinerea sistemelor bugetare,ingropind promisiunea cresterii si dezvoltarii economice industriale,in uitare.
2.O economie in care prognozele de crestere economica se fundamenteaza doar pe influenta si evaluarea „evenimentelor economice si politice pozitive ori negative, necontrolabile, interne si externe”, se afla inafara oricarui „model economic”.Fara programe nationale de dezvoltare economica,prin care sa planifice actiuni si demersuri guvernamentale financiare si organizatorice concrete, cu rezultate si consecinte evaluabile prin ritmul de crestere economica, avem o economie haotica, lipsita de orice control si directie.
Cauza acestei „realitati nationale” economice, este disparitia economiei nationale si existenta pe teritoriul national, doar a unei economii „straine”, necontrolabile si imprevizibile ca evolutie/dezvoltare, pe diverse termene.
Oferta de locuri de munca este de numai 20 la suta, pentru populatia activa,deficitul de locuri de munca, fiind de 5-6 milioane,la ora actuala.
3.Politicile economice trebuie sa porneasca de la situatia lipsei de resurse nationale financiare de dezvoltare,imprevizibiliatea evolutiei economiei „straine”,lipsa in masura suficienta a intreprinderilor industriale,care sa fie nucleul dezvoltarii si articularii economice,pentru IMM-uri,pentru a ocupa optim, forta de munca din Romania.
4.Odata cu disparitia economiei nationale”,a disparut si modelul national,clasic,bugetar, de dezvoltare economica,din lipsa resurselor care sa-l alimenteze – odata ce profitul si foloasele stiintifice, tehnologice, etc. ale dezvoltarii intreprinderilor straine, alimenteaza PIB-ul si dezvoltarea tarilor straine,unde au locatiile multinationalele si investitorii straini.
5.Odata cu globalizarea economica, nici nu mai poate fi vorba de „reconstructia industriala nationala”,singura cerinta economica majora, fiind de „recuperare” a acelei parti a „axei economice”, constituita de resursele naturale si distributie,de reconstructie a „axei financiare nationale” prin crearea capitalului bancar si de asigurari romanesc, pentru a putea exista un minim control national, asupra procesului dezvoltarii „pietei economice romanesti”. Restul peisajului industrial, urmeaza a fi acoperit de intreprinderi industriale straine,atrase prin politici si proiecte speciale.
II.)1.Cu definitia industrializarii ca „proces economic social si politic, de organizare a resurselor in scopul reconstructiei industriale,pentru revigorarea si eficientizarea economiei”, este de acord toata lumea.Este de acord si cu faptul ca procesul reindustrializarii presupune „o interventie strategica guvernamentala si politici de stimulare fiscala”.
a.Gravitatatea situatiei noastre economice, apare din momentul in care, constatam, ca nimeni nu a fost capabil in 23 de ani, sa realizeze un „proiect national de ORGANIZARE a resurselor”, care sa fi condus la reindustrializare.Modul guvernamental,permanent de organizare a „resurselor”, a fost in asa fel construit, incit a condus numai la „dezintegrarea” industriala, nu la reindustrializare.
b.In aceeasi masura, au lipsit orice „interventii strategice sau politici de stimulare fiscala”.Interventii strategice la o industria straina erau cele de a le da energie sau locatii ieftine/gratuite,restrictionata de saracia bugetara.
Coruptia endemica si saracia bugetara, a limitat mult accesul capitalului strain, chiar si pina in 2008.Dupa aparitia crizei economice mondiale, capitalul strain nu s-a mai alocat in Romania, iar fenomenul dezindustrializarii in domenii energofage(chimic si siderurgic) a luat o amploare crescinda.
III)Ce model de dezvoltare poate adopta o tara, lipsita de „economie si industrie nationala”?
Oricit si oriunde am cauta „modelul economic” romanesc de dezvoltare,nu l-am putea gasi, deoarece el nici nu exista, din motivele aratate la punctul I-II.
Romania este o tara,practiv neguvernata „economic”, care evolueaza economic de la „sine”, fara directie si ritm fizic,in lipsa oricarui „program national de dezvoltare”, pe termen imediat, scurt, mediu si lung.
Singura „guvernare” romaneasca, este cea „bugetara”, de stabilire si culegere a taxelor impozitelor si distribuire la consumatorii bugetari!
O guvernanta economica (absolut diferita de cea doar bugetara)ar presupune:o anumita viziune concreta asupra dezvoltarii, elaborarea pe aceasta baza, a unei ideologii economice pro-active(lipsa la toate partidele),identifcarea resurselor dezvoltarii, evaluarea fiecareia si a ansamblului acestora(cit si a tehnicilor concrete de utilizare a acestora,in procesul dezvoltarii),stabilirea nivelului maximal-optim de dezvoltare(functie de „suma/marimea” resurselor existente),stabilea unei metodologii de constructie a modelului de dezvoltare,identificarea principiilor generale si speciale ale dezvotarii in cadrul acestui model,stabilirea tipulului de dezvoltare economica(lenta sau rapida,industriala sau a serviciilor,agricola,etc.), a notiunilor si conceptelor concrete cu care operam in modelul asumat al dezvoltarii,crearea instrumentarului dezvoltarii economice,organizarea concreta,institutionala si logistica a dezvoltarii,constructia proiectului de implementare a proiectului de dezvoltare,crearea mecanismului de monitorizare activa, corectiva(a deviatiilor de la optimul procesului)dezvoltarii,etc.Mai presus de toate, trebuie create mijloacele si instrumentele „organice”, care sa faca asimilabile in economie masurile si politicile concrete de dezvoltare, evitind tehnicile de lucru „birocratice”, prin comitete si comisii, de lucru!
Acestea ar fi unele din compnentele concrete ale „organizarii” dezvoltarii, pe care prof. Mircea Cosea, le arata ca facind parte din acel „proces economic, social si politic, de organzare a resurselor nationale,in scopul reconstructiei industriale”,pentru eficientizarea si revigorarea intregului complex al economiei nationale!
La rindul lor,pentru a deveni operationale, fiecare din aceste componente,au nevoie de o „dezvoltare” stiintifica.De pida, viziunea economica, cuprinde suma si sinteza viziunilor mondiale,care au asigurat dezvoltarea economica rapida(de ajungere din urma-chatching-up) de catre unele tari, in epoca moderna: Japonia, viziunii Meiji,ori Coreea de Sud,Malaezia, Singapore,etc.(avind viziunea constructiei si perfectionarii institutionale,etc.), incit aceste vzuni sa devina cunoscute si asumabile.
In aceeasi masura,este necesara analiza critica a ideologiilor politice nationale, incit,de pilda, ideologia economica liberala a PNL – de „retragere totala a statului din economie”, inclusiv din cea a constructiei economice – sa fie eliminata,ca perdanta pentru Romania.Aceasta „retragere” a statului din programatica economica,a determinat Guvernul Tariceanu sa interzica realizarea oricarui „program(concret) de dezvoltare economica”, considerind eronat ca numai piata asigura dezvoltarea iar statul nu trebuie sa organizeze, procesul national e dezvoltare!Odata cu criza, in 2009, guvernul PDL s-a trezit fara nici un program de dezvoltare,in desfasurare multianuala(pe diverse termene), care sa fi asigurat, crearea de noi locuri de munca si intreprinderi, in locul celor pierdute din cauza Crizei!
Aceste exemplificari, reflecta metodolgia complexa, dificila si extrem de elaborata,a constructiei unui „program de dezvoltare economica”, in care absolut fiecare din componetele politice,economice,organizatorce, tehnico-stiintifice, administrative, institutionale,constitutionale, juridice, fiscale,etc. care contribuie la dezvoltae,sint cuprinse intr-un proiect unitar si coerent, al carui rezultat sa fie aparitia masiva de noi locuri de munca si intreprinderi industriale si agricole!
IV.Numai concretizarea fizica,in intreprinderi din industrie, agricultura si servicii a unui astfel de program de dezvoltare economica, face posibila existenta si analiza „modelului” de dezvoltare economica. In lipsa unui astfel de program,in cei 23 de ani in care industria nationala a disparut din Romania,despre ce „model de dezvoltare economica” poate fi vorba?
Domnule Coșea, ori nu v-am urmărit eu îndeajuns, ori încă nu ați comentat d-voastră subiectul, aș dori să ne spuneți dacă proiectul D-lui Dr. în Ec. Cojocaru Constantin este unul viabil din punct de vedere economic. Că devine utopic pentru că românii sunt o gloată de semianalfabeți ușor de manipulat este altă discuție, pe mine mă interesează STRICT din punct de vedere economic dacă poate fi aplicat și dacă poate produce efectul dorit.
Stimate,
d-le Remus,
Este putin probabil (desi nu imposibil)ca d-l prof. Cosea sa se pronunte asupra „valorii” viziunii economice si a proiectului unui „confrate”,ceeace mi se pare explicabil.Motivul probabil ar fi identic, cu cel pe care-l voi prezenta la finalul comentariului.
Ca persoana care am realizat un „proiect national de reconstructie economica si industtriala”, va pot spune ca „proiectul Cojocaru” este neviabil, fara sa-mi permit sa-l cataloghez altfel, ori sa prezint motivele si considerentele acestei opinii.
Singurele proiecte economice nationale viabile, sint acela prin care se poate aduce „competitivitatea economica nationala” de la actualul indice 74, la unul intre 1-10, apropiat de al tarilor dezvoltate.
Urmarind dezvoltarea economica si accesul capitalului strain in diverse „locatii”, putem observa, ca in tarile unde acest indice este sub 35, nu s-au facut dupa 2008 investitii straine majore,ele lipsind mai ales, in domeniul industrial.
Explicatia este una simpla:odata cu pierderile financiare datorate banilor cu „buletinul”, bancile si firmele de investitii au si vor avea in continuare, imense pierderi prin „nerecuperabilitatea” creditelor acordate – pina prin anii 2020.Creditele fiind acordate, pe termen mediu (5 ani),lung(10 ani) si foarte lung (15-20 de ani),scaderea continua a resurselor financiare (cu cel putin 50 la suta),nu mai permite finantarea investitiilor in tarile de mare risc,cu indicele de competitivitate/functionalitate de 74, ca Romania,cum se intimpla pina la Criza.
Putinatatea resurelor financiare, permite investitii, doar in tarile in care indicele de functionalitate este pina la „jumatatea” lui 74.
Asa ca orice evaluare a unui proiect, a dezvoltarii economice, care nu tine cont de acest indice, orice prognoze de beneficii in Romania cu o competitivitate economica(dezastruoasa,de tara africana) de 74, sint pina in 2020, excluse.
In concluzie, ma refer la lipsa eficientei oricarui „proiect economic”, care nu tine cont,de considerentul „competitivitate economica nationala”,aflata sub 35.
Tocmai de aceea si „PROIECTUL ECONOMIC PONTA” este destinat esecului, intrucit asteapta in van investitori straini,fara sa ia in calcul aceasta (sa-i spun)paradigma, a nivelului extrem scazut de competitivitate/functionalitate economica nationala.Cu o competitivitate aflata (enorm de) mult sub nivelul cifrei 35, investitorii stiu bine,ca banii investiti ar fi „aruncati” in vint, in loc de a produce profit!
PS.
Aceasta este limita fireasca,in care ,un „neeconomist” (in inteles „clasic”), poate sa-si permita o opinie, din respect pentru toti economistii care, au avut energia si curajul de a construi si propune un „proiect economic national”, indiferent ca sansele lui de ansamblu, merg spre viabilitate sau „utopie”.
Drama stiintei economice romanesti, este ca astfel de proiecte sint exceptia vietii stiintifice, desi fiecare dintre ele,pot sa aiba viziuni sau componente viabile.
Orice proiect economic national – poate avea solutii viabile,ori macar sa deschida dezbaterea marii probleme economice a Romaniei:disparitia economiei nationale, odata cu dezindustrializarea prin plecarea sau falimentul domeniului industrial din spatiul economic national.