România are una dintre cele mai reduse ponderi ale persoanelor care lucrează raportat la populația rezidentă, dintre țările din regiune, potrivit datelor publicate de Eurostat. Cu doar 44,4%, ne situăm sub media UE (46,8%, rezultată din 209.093 mii lucrători din 446.825 mii locuitori, la recalcularea datelor după Brexit).
De reținut, în trei state din fostul bloc estic – Cehia (51%), Bulgaria (50,5%) și Slovenia (50,3%) – mai mult de jumătate dintre rezidenți desfășoară o activitate prin care se întrețin, împreună cu familia lor. Implicit, susțin consumul și alimentează prin taxe și impozite bugetul statului, ceea ce permite derularea politicilor sociale și a investițiilor publice.
Vecina de la vest, Ungaria (48,3%), are un procentaj semnificativ mai ridicat decât noi și se situează peste media europeană. Surpriza mare o constituie Polonia (43,1%), care stă ceva mai slab decât noi la acest indicator și furnizează, alături de România, cel mai mare număr de muncitori statelor occidentale dezvoltate.
La coada clasamentului apare Croația (41,6%), particularitate care explică în mare parte evoluția slabă a acestei țări după aderarea la UE. De altfel, România a depășit deja Croația la PIB/locuitor ajustat la paritatea puterilor de cumpărare standard. În fine, ar fi de subliniat că Cehia are un rezultat economic aproximativ egal în euro cu al nostru, dar obținut cu mai puțin de două treimi din numărul de lucrători.
Ceea ce ridică problema productivității celor care lucrează, unde noi avem peste două milioane de persoane ce prestează diverse activități pe lângă gospodării, nu sunt nici angajați și nici liber-profesioniști și nici mici întreprinzători. La aceștia, se mai adaugă alte circa două milioane de persoane care lucrează în altă parte și achită taxe către alte state. Dacă le-am fi asigurat locuri de muncă decente în țară, am fi fost și noi mai „în rândul lumii” cu ponderea celor care lucrează, undeva spre procentajul ce pare a fi recomandabil, de 50%.
Și pe care se pare că îl respectă cu sfințenie doar țările nordice, chiar dacă nivelul de trai și de productivitate a muncii le-ar permite să o lase mai încet cu munca. Pentru exemplificare, am ales patru state, sugestivă fiind poziționarea Olandei. Care, față de România, are aproape un milion de lucrători în plus la o populație cu peste două milioane de persoane mai redusă. De unde apar și zece puncte procentuale în plus la indicatorul în discuție.
Dar, după ce că suntem mai puțin dezvoltați și nu avem suficiente locuri de muncă în țară (mai ales la ce pretenții avem în materie de sănătate, învățământ, drumuri sau pensii), mai avem și o fibră socială latină. Lesne vizibilă pe partea țărilor din sudul continentului, fie ele mai mult sau mai puțin bine plasate în raport cu media UE la PIB/locuitor. Românii fiind veri buni cu italienii și de inspirație culturală franceză, ceea ce ridică deja un semn de întrebare pentru viitor.
Așadar, cel puțin o parte din răspunsul la eventuala reducere a decalajelor față de Occident îl avem la îndemână din simpla poziționare în context european pe partea de interes pentru muncă. Prin implicarea unei părți cât mai mare din cei rămași în țară (eventual întorși, dacă s-ar putea) în desfășurarea unei activități lucrative (preferabil ceva mai productivă și fiscalizată).
*
Notă metodologică
Persoanele care lucrează (employed persons în lb. engleză) sunt, potrivit Eurostat și Organizației Internaționale a Muncii, acelea care au de la 15 ani în sus și care au lucrat într-o perioadă de referință de o săptămână cel puțin O ORĂ, pentru plată, profit sau câștig familial sub orice formă. Excepție fac cei care au o slujbă de la care sunt TEMPORAR absenți, urmare a stării de sănătate, concediilor, pregătirii profesionale sau conflictelor de muncă.
