În acest studiu arătăm că rata inflației și contul curent s-au comportat conform unor regularități istorice, odată ce criza internațională a atins România, în a doua parte a anului 2008.
Încă de la sfârșitul anului 2006, contribuția gap-ului pozitiv al producției la inflație era mai mare decât cea a anticipațiilor inflaționiste. Criza a schimbat această ierarhie. La diminuarea drastică a PIB au contribuit șocurile în cererea agregată și șocurile permanente și temporare în productivitate explică (Copaciu, 2013). Contribuția șocurilor de politică monetară la variația PIB au fost însă modeste (Copaciu, 2013).
Căderea cererii agregate (și implicit a producției) a împins gap-ul de producție de la 9 la sută din PIB potențial în T2 2008 la -3,7 la sută în T1 2010. Această scădere a gap-ului s-a reflectat în diminuarea inflației de bază (cea sensibilă la variațiile cererii agregate) de 10 ori în perioada iulie 2008-martie 2010, de la 8,2 lasută la 0,8 la sută. Șocurile pe partea ofertei, mai ales la nivelul inflației produselor volatile, au împiedicat scăderea în aceeași măsură a inflației IPC, care de la 9,04 la sută a scăzut, în perioada menționată, la doar 4,2 la sută.
Dacă nu ar fi existat aceste din urmă șocuri, probabil că inflația ar fi scăzut la niveluri care ar fi adus în discuție posibilitatea deflației. Adâncimea gap-ului negativ al producției atrage atenția asupra nivelului țintei de inflație. Cândva în viitor, anticipațiiile se vor stabiliza la nivelul relativ scăzut al țintei. În acest caz, caeteris paribus, un șoc relativ puternic pe partea cererii care vor muta gap-ul de producție la niveluri de -3 sau -4 la sută ar putea duce la deflație, care, așa cum arată experiența țărilor dezvoltate, este greu de combătut.
După martie 2010, variațiile în gap-ul negativ al producției au fost relativ mici și au influențat puțin modificarea inflației. Oscilațiile relativ ample ale inflației au fost determinate de șocurile de pe partea ofertei. Chiar dacă modificările în anticipații nu au avut contribuții majore la modificarea inflației, ele au continuat să fie principalul factor care au determinat nivelul inflației de bază în întreaga perioadă de după criză. Mai mult, inflația anticipată nu a coborât decât în puține situații sub limita de sus a benzii țintite de BNR. În consecință, banca centrală nu a putut să reducă rata dobânzii de politică monetară decât gradual.
Arătăm în acest studiu că, în linie cu regularitățile menționate, în perioadele de boom economic, când gap-ul producției a fost pozitiv, contribuția cumulată a exporturilor nete la creșterea economică a fost negativă. Invers, în perioadele în care gap-ul producției a fost negativ, exporturile nete au avut o contribuție cumulată pozitivă la creșterea economică. Aceste date arată forța extrem de puternică a canalului exporturilor nete la creșterea economică.
Am folosit această relație pentru a estima două perioade: (i) cea în care deficitul de cont curent va rămâne la niveluri joase sau va înregistra surplusuri și (ii) cea care se va scurge înainte ca economia să părăsească etapa de creștere „târâtoare” în care se află acum.
Așa cum arată experiența din criza anterioară (1997-1999), în anul în care raportul menționat începe să scadă, gap-ul de producție negativ se închide. Deocamdată, cei mai mulți analiști estimează că acest gap nu se va închide înainte de 2018. Aceasta înseamnă că economia va opera cu deficite de cont curent relativ mici sau chiar cu surplusuri până în 2018. Dacă ținem cont că în ultima criză, ratele de creștere economică s-au mutat în mod stabil la niveluri relativ înalte cu 2 ani înainte de închiderea gap-ului, atunci s-ar putea anticipa revenirea economiei la rate relativ înalte și stabile abia în anul 2016.
De asemenea, arătăm că evoluțiile din țările dezvoltate vor avea implicații asupra politicii monetare din România. Dacă țările dezvoltate vor continua să rămână în capcana lichidității, probabil că va deveni necesară o relaxare a politicii monetare la noi. Dacă însă Fed, BCE și Banca Angliei vor renunța la politicile de relaxare cantitativă, atunci s-ar putea să devină necesară o întărire a politicii monetare.
În sfârșit, arătăm că este necesar ca politica fiscală în România să continue politica deficitelor bugetare relativ mici și să revină la politica de creștere mai rapidă a cheltuielilor de capital, în particular a celor dedicate infrastructurii, comparativ cu cheltuielile cu transferurile și cheltuielile curente. Aceasta ar asigura reducerea datoriei publice și ar contribui la creșterea productivității pe termen lung.
(Descarcă de AICI studiul complet al lui Lucian Croitoru)
***
Lucian Croitoru este consilierul pe probleme de politică monetară al guvernatorului Băncii Naționale a României
Urmărește-ne pe Google News
Un răspuns
demersul cognitiv mai sus rubricat -recte (Copaciu, 2013)- s-ar cere adancit (imi permit sa opinez)in sensul aprofundarii aportului adus la largirea gapului in locul inchiderii sale,de structura particulara a vectorului ‘socuri’ si anume ca mai jos:
-ponderea intre ‘socurile permanente’ si ‘socurile temporare’ pana la total socuri exprimat procentual, de exemplu 100% daca insumate se limiteaza acest procent si nu il depasesc.
Mutatis mutandis,neputinta inflatiei (salutam curajul abordarii) de a face fata exigentelor BNR,conduce irefutabil la inlocuirea acestia cu un actor mai pregnant al economiei de piata plenar autohtone si anume deflatia greu de combatut in alte economii tradionaliste nu insa si in cazul Romaniei,
care dispune intradevar de canalul extrem de puternic al exportului de materii prime brute indeosebi energetice, iar in subsidiar de cel a al externalizarii fortei de munca catre UE,respectiv a populatiei din sistem.
Se pare ca politica consecventa monetara promovata poarta germenii deja vizibili si in curs de a depasi faza de ‘crestere taratoare’ -exprimare preluata din articol- pentru transformarea sistemului economic si social intr-un sistem perfect macrostabiloeconomic, caracterizat prin ‘zero entropie’, insensibil deci si la fluctuatiile cererii agregate.