Legătura dintre salariu și PIB din 1990 încoace. Și o întrebare de principiu

Venitul salarial mediu net pe economie a fost în octombrie 2012 de 1.552 lei, potrivit datelor publicate de Institutul Național de Statistică. Puterea de cumpărare a acestuia s-a situat la 119,5% din cea de referință ( luna octombrie 1990, ultima de dinantea liberalizării prețurilor), adică ușor peste media anului 2011 dar sub nivelul din 2010 și sub media primelor nouă luni din acest an.

Reamintim că nivelul maxim al veniturilor de natură salarială a fost înregistrat în anul 2008, când, pe fondul unor majorări de venituri mai mult decât duble în raport cu creșterea economică (16,5% față de 7,3%) a fost depășit pragul de 130%. Este și explicația pentru care lefurile vor putea reveni la nivelul din 2008 cu un an după ce se va reface Produsul Intern Brut în termeni reali ( 2016 față de 2015, conform prognozei oficiale).

Dacă se urmărește evoluția venitului salarial mediu net după schimbarea de regim din 1989, se poate observa cum acesta a rămas în permanență în urma evoluției PIB, decalajul maxim fiind înregistrat în 1997 (vezi tabelul). În anul 1989, retribuția medie a fost de 3.063 lei vechi iar în 1990, aceasta urcase la 3.381 lei, în pofida reducerii rezultatului activității economice.

Media raportului dintre puterea de cumpărare ( venitul salarial mediu net ajustat cu creșterea prețurilor) și nivelul PIB-ului real, cu baza de plecare în 1990, conform statisticii oficiale, a fost de 78,5% de-a lungul celor 22 de ani care au trecut de la liberalizarea prețurilor, eveniment care s-a produs la 1 noiembrie 1990 ( este și motivul pentru care luna octombrie 1990 este luată drept reper).

Se poate observa că raportul amintit a fost sub 70% în perioada 1997 – 2003 și sub 80% între 1993 și 2007, pentru a trece pragul de 90% doar între 2008 și 2010. Dar de ce este atât de important acest prag ? Pentru că pare a fi limita de suportabilitate stabilită tocmai din vremea lui Ceaușescu, dacă ținem cont de raportul de 90,6% dintre salariul mediu din 1989 și cel din 1990, anul de referință utilizat de INS.

Reechilibrarea macroeconomică a presupus replierea veniturilor salariale sub pragul de 90% în 2011 și 2012, de parcă nivelul stabilit în cu totul alte condiții economice ar avea ceva magic. Există, însă, o diferență majoră în toată această evoluție a veniturilor salariale. În loc de opt milioane de salariați avem în prezent circa cinci milioane salariați ( cifra vehiculată îndeobște, circa de patru milioane și jumătate, se referă la întreprinderile cu mai mult de 4 salariați).

Diferență care implică o întrebare esențială pentru modul în care se face redistribuirea rezultatelor activității economice. Dacă realizarea PIB se face cu doar 5 milioane de salariați în loc de 8 milioane de salariați, rezultă o creștere a productivității de circa 60%, care nu se regăsește în plata muncii la nivel național. Dar unde se regăsește această creștere de productivitate ?

Există două destinații principale, profiturile celor care dețin proprietatea privată pe care s-au realizat veniturile salariale și protecția socială a celor care beneficiază de politica de susținere din partea statului. Din datele prezentate rezultă că această creștere de productivitate s-a dus ( în proporții necunoscute) către cele două destinații amintite, ceea ce este normal până la un punct.

Chestiunea este dacă nu cumva cel puțin o parte din această creștere de productivitate la nivelul întregii economii ar fi cazul să revină și celor care o realizează în practică, sub forma unei creșteri a puterii de cumpărare.

Cei care sunt proprietari au venit cu investiții și cu tehnologia aferentă creșterii de productivitate, ceea ce le conferă niște drepturi ( cât de mari, e altă discuție, dar e musai să rămânem atractivi și competitivi). Dar cum rămâne cu prioritizarea protecției sociale (adresată, în principiu, celor care nu contribuie la procesele de producție) în fața muncii ?

Aici avem de-a face nu atât cu o decizie economică, pentru că economia ( din câte s-a văzut în decursul timpului) suportă multe, cât cu o decizie politică, dar politica suportă și mai multe. Și urmărește maximizarea rezultatului după numărul de voturi, nu după bunăstarea generală a celor votează.

Ori, în momentul de față, numărul celor care muncesc este mai mic decât numărul beneficiarilor foști salariați sau care nu sunt salariați ( am exclus din discuție copiii, care, oricum, sunt mai puțini acum decât atunci). O fi bună sau nu distribuția actuală a rezultatelor activității economice, cert este că problema există și ar merita discutată.