Euro împlineşte, pe 1 ianuarie 2017, 15 ani de când de află în buzunarele a milioane de europeni, dar aniversarea este dulce-amară deoarece, chiar dacă economia europeană se relansează, moneda unică a trecut prin momente critice în timpul crizei datoriilor și trece și acum printr-o perioadă de depreciere în raport cu dolarul.
Euro permitea, în primul an de existență, europenilor să călătorească în SUA cu o monedă avantajoasă, dar acum este aproape de paritatea cu bancnota verde, după ce, pe 15 decembrie, a căzut la nivelul cel mai redus din ultimii 14 ani în raport cu dolarul (1,0397 dolari/euro), notează agenția EFE, citată de Agerpres.
Potrivit analiştilor, în spatele acestei deprecieri a euro a stat anunţul Rezervei Federale a Statelor Unite privind majorarea dobânzii de referinţă cu 25 de puncte de bază, până la un interval cuprins între 0,5 şi 0,75%.
La 15 ani după ce a fost pus în circulaţie în mod real, şi lăsând în urmă concepte precum „troika” şi „salvare”, euro se confruntă acum cu fantome precum Brexit şi cu noile relaţii de incertă cooperare economică între Bruxelles şi Washington, după alegerea lui Donald Trump în funcţia de preşedinte al SUA.
O expresie a dificultăților euro este comparația dintre evoluția diferenței de randamente dintre titlurile de stat americane (US Tresuries) și cele germane, pe de o parte și evoluția ratei euro / dolar, încă de pe când euro nu era decât un proiect și o monedă „de coș”.
Deja istorie
Istoria euro începe de la schiţarea proiectului, cu Tratatul de la Maastricht (1992), care stabilea că aceia care vor dori să facă parte din club vor trebui să îndeplinească nişte obiective clare: deficitul naţional să nu depăşească 3% din PIB şi gradul de îndatorare să nu fie mai mare de 60%.
Pentru supraveghere, s-a semnat, cinci ani mai târziu, Pactul de Stabilitate şi Creştere, baza revizuirilor bugetare şi recomandărilor în materia fiscală pentru ţările membre.
În 1998 a apărut Banca Centrală Europeană şi s-a stabilit un curs de schimb fix pentru monedele ce au dispărut în raport cu euro.
Deşi cetăţenii au mai aşteptat 3 ani până când au reuşit să ‘intre în contact fizic’ cu noua monedă, în 1999, euro, ca unitate monetară, a început să devină o realitate în Belgia, Germania, Irlanda, Spania, Franţa, Italia, Luxemburg, Olanda, Austria, Portugalia şi Finlanda.
În 2001, a fost inclusă în club şi Grecia, care anterior fusese respinsă, şi, zece ani mai târziu, a devenit epicentrul celei mai grave crize existenţiale a monedei unice.
Începând cu 1 ianuarie 2002, 300 de milioane de cetăţeni din 12 ţări ale Uniunii Europene au convertit moneda naţională în euro.
Un an mai târziu, Germania şi Franţa au rupt pactul pactul de stabilitate, care a rămas în suspensie.
În 2007 a fost pentru prima dată când euro s-a prăbușit din cauza unei crize care a început în SUA, a ipotecilor subprime, şi care a ajuns în Europa transformată într-o criză a datoriei suverane.
Cuvântul „salvare” a devenit din păcate popular la reuniunile Eurogrupului, la întâlnirile lunare ale miniştrilor de Finanţe din clubul monedei unice.
În 2010, Grecia este prima ţară care a cerut un pachet de salvare, de 110 miliarde de euro, a cărui gestionare a fost acordată aşa-numitei troici, formată din Comisia Europeană, BCE şi Fondul Monetar Internaţional.
Au urmat solicitările de salvare din partea Irlandei, Portugaliei şi Ciprului. Şi Spania a primit o linie de credit.
Cel mai prost an pentru euro a fost 2012, cu al doilea pachet de salvare pentru Grecia, care, trei ani mai târziu, după venirea la putere a premierului Alexis Tsipras (Syriza), a fost aproape de a deveni prima ţară care iese din club.
Amenințarea Grexit-ului, împreună cu concentrarea atenţiei asupra rezultatelor alegerilor europene din 2014, cu o creştere a euroscepticismului la stânga şi la dreapta, au reprezentat punctul de cotitură pentru ca partenerii zonei euro să se angajeze să sprijine integrarea economică pentru a evita şocurile viitoare.
Guvernele ţărilor cu moneda unică s-au convins că uniunea monetară nu poate supravieţui fără o adevărată uniune bancară. În pofida avansurilor în acest sens, proiectul continuă să fie nefinalizat, în lipsa unui fond comun de garantare a depozitelor, a creării unei Trezorerii comunitare, precum şi a desemnării unui ministru european de Finanţe şi a unei asigurări comune de şomaj.
Divergenţele dintre cetăţenii ţărilor creditoare şi cei ai statelor debitoare, create în jurul euro şi al salvărilor, exacerbate de forţele eurofobe, au fost benefice în mare măsură partizanilor Brexitului, una dintre cele mai mari provocări cu care s-a confruntat moneda europeană.
Deşi Marea Britanie nu a adoptat euro, totuşi City-ul londonez este cel mai mare centru financiar al zonei euro.
De asemenea, protecţionismul înveterat al lui Donald Trup şi evoluţiile pe piaţa petrolului – care vor duce la aprecierea dolarului şi vor pune presiune pe euro să lupte pentru a menţine o anumită recuperare – cu siguranţă nu vor netezi drumul monedei europene spre bătrâneţe
Urmărește-ne pe Google News
2 răspunsuri
Asa cum leul reflecta in raport cu Euro caderea economica/industriala continua a tarii (in lipsa investitiilor industriale straine dupa 2008), la fel Euro reflecta caderea economica a UE in raport cu SUA si tarile emergente.Uniune politica/birocratica in loc de economica/industriala – UE va suferi continua depreciere a monedei sale – pina la paritatea de 2 Euro pentru un dolar in viitorii 10 ani…
1- In o uniune cu moneda si reguli comune dispar acele avantaje care au permis unor tari sa „traiasca bine” .Adica:
a- devalorizarea constanta a monedei nationale.
b- deficite bugetare anuale ridicate.
Punctul a+b au permis acestor tari sa tina piata interna nationala la adapost de concurenta straina si in paralel sa faca marfurile nationale competitive pe plan international .
2- Cu moneda euro aceleasi tari au vazut :
c- industria nationala NU MAI E competitiva (costuri de productie care nu se mai pot ascunde sub devalorizari monetare )
d- deficitele bugetare sint foarte greu de tinut sub limita de 3 % PIB si atunci , in lipsa totala a unor politici fiscale eficiente si clare , a ramas ca unica solutie , cresterea presiunii fiscale (cresc cheltuielile bugetare , creste presiunea fiscala dar se lauda toti ca deficitul e sub 3 % anual)
Punctele 1 + 2 au aratat fara urma de dubiu ca moneda unica e in favoarea acelor state care aplica politici bugetare cu inghetari , restringeri de cheltuieli bugetare si care permit astfel blocarea (sau chiar reducere) de presiuni fiscale . Efectul e evident .
– Mentinere sau chiar crestere generalizata de nivel de trai (cetatenii au mai multi bani in buzunar , industria poate folosi parte din sumele care cindva erau date fiscului , in cercetare , dezvoltare , cucerirea de noi piete ) .
– Crestere de numar de angajati in sectorul privat (si nu cel de stat)
– Crestere de export cu incasari fiscale suplimentare la stat.
Tari cu astfel de politici devin „locomotive europene ” , produsele lor puternic competitive (calitate/pret) .
Restul tarilor care nu au inteles necesitatea de a schimba politice bugetare la intrarea in moneda euro , se zbat in o constanta dezindustrializare , emigrare de firme , deficite bugetare tot mai greu de acoperit , somaj ridicat si o generala scadere a nivelului de trai .
O paritate dolar- euro va fi EXCLUSIV in folosul tarilor care au mentinut politici bugetar fiscale responsabile .Spatiul fiscal de manovra permite paritate intre moneda americana si europeana , asigura mentinerea exporturilor si o stabilitate a preturilor interne .
Restul tarilor cu politici vesele 🙂 vor invoca noi drame nationale prin inevitabila crestere de preturi la motorina , benzina , produse chimice , energie electrica , gaz , materii prime din import si care toate impreuna vor accentua decaderile nationale imposibil de compensat prin cresterile de datorii publice .
Nu se mai economiseste , se traieste pe datorie . Mereu mai mare , mereu mai urgenta si cu o evidenta povara in crestere pe generatile viitoare.
Practic datoria publica/cap de locuitor depaseste si ce lasa parintii mostenire urmasilor (ca medie) .
Oficial si popular , noi generatii de saraci cu soarta pecetluita inca de la nastere.