Italia: o ţară prea mare ca să fie salvată de alţii. Dezechilibrele produse de ea influenţează România

Italia este un caz aparte în Acronimul PIIGS (Portugalia, Irlanda, Italia, Grecia, Spania), care concentrează problemele majore cu datoria externă la nivelul Uniunii Europene. Ea este membru fondator în 1957 al Comunităţii Europene, alături de Germania de Vest, Franţa şi ţările Benelux, printr-un tratat semnat chiar la Roma.

Economia italiană face parte dintre cele patru mari economii ale UE, alături de Germania, Marea Britanie şi Franţa şi ocupă locul şapte mondial. Fără a face farmacie, să vedem care sunt datele esenţiale pentru finanţele italiene. PIB-ul este undeva în jur de 1.500 miliarde euro iar datoria publică ajunge la 1.800 miliarde euro. Ceea ce înseamnă că este 120% din PIB, adică dublul celei maxim admise prin criteriile de la Maastricht.

Dobânda obligaţiunilor de stat italiene pe zece ani a atins în săptămâna aceasta 6%, cel mai înalt nivel din 1987 încoace. De aici rezultă că, numai pentru a plăti dobânzile scadente, pensinsularii trebuie să achite anual 108 miliarde euro, adică 90% din tot PIB-ul României (120 miliarde euro). Pentru a începe să reducă încet datoria spre un nivel rezonabil, ar trebui să dea creditorilor an de an o sumă echivalentă cu PIB-ul României.

Or, suma prevăzută în buget cu această destinaţie se ridica la doar 75 miliarde euro pentru 2011, ceea ce face ca percepţia pe pieţele internaţionale să fie critică. Frecuşurile dintre premierul Silvio Berlusconi şi ministrul de Finanţe, Giulio Tremonti, care încearcă să impună măsuri de austeritate fiscală au alarmat investitorii străini.

În condiţiile solicitării unor dobânzi în creştere semnificativă, pe măsura riscului de neplată asociat cu indecizia politică, fondul european de salvare constituit pentru situaţii excepţionale şi utilizat deja de Grecia, Portugalia şi Irlanda ar deveni cu totul insuficient, la un volum de 750 miliarde, apropiat de necesarul de împrumut al Italiei pentru următorii trei ani.

La o pondere de 40% a veniturilor bugetare în PIB şi o păstrare a dobânzii de 6%, rezultă că italienii ar trebui să dea 120 de miliarde de euro din cele 600 de miliarde de euro taxe şi impozite numai pentru plata datoriilor acumulate în anii anteriori. Ceea ce va priva fiecare italian de servicii sociale în valoare de 2.000 de euro pe an.

Am prezentat pe larg aceste cifre imense pentru a conştientiza că nu e de joacă, iar dimensiunea economică ţării, de aproape şapte ori cât Grecia, face, practic, imposibilă susţinerea ei de către comunitatea financiară internaţională.

Soluţia ar fi reducerea drastică a deficitului fiscal până la zero în 2014, prin diverse măsuri, de la reducerea finanţării serviciilor medicale şi până la creşterea vârstei de pensionare.

Cele mai expuse ţări la datoria italiană sunt chiar colegele Franţa şi Germania. Băncile franceze aveau la finele lui 2010 o expunere faţă de Italia de 280 miliarde euro, de trei ori mai mare decât cea faţă de Spania şi de şapte ori mai mare decât faţă de Grecia. Băncile germane erau expuse cu „doar” 120 miliarde euro, sub cele 130 miliarde euro expunere pe Spania.

Cum poate fi afectată România

Repatrierea unor sume importante trimise anterior în România prin linii de credit de către toate băncile implicate în problemele PIIGS (Portugalia, Italia, Irlanda, grecia, Spania), dintre care se detaşează ca volum Italia, a determinat o presiune semnificativă pe cursul leu-euro, deşi moneda unică europeană se află în pierdere de viteză faţă de dolarul american.

Este de aşteptat ca turbulenţele să continue iar efectele asupra economiei româneşti sunt imprevizibile. Italia este al doilea partener comercial al României, foarte aproape de Germania ca volum al schimburilor. O scădere a cererii externe ar afecta serios întreprinderile româneşti, chiar dacă un curs ceva mai scăzut pare a favoriza exportatorii.

Una peste alta, un derapaj al Italiei ar declanşa un haos general în finanţele europene şi ar avea consecinţe semnificative pentru România. Singurele avantaje sunt faptul că majoritatea datoriei guvernamentale se află în portofoliul unor instituţii financiare interne şi noul guvernator al Băncii Centrale Europene, Mario Draghi este italian, fiind de presupus că va face totul să-şi sprijine ţara de origine.