marți

25 iunie, 2024

16 martie, 2014

Învinsă în primul Război Rece şi constrânsă la o restrângere drastică a influenţei sale istorice în Europa Centrală şi de Est, Rusia lui Putin încearcă acum, în al doilea Război Rece, la care tocmai asistăm, o schimbare a ordinii politice pe continentul european, instituită după dizolvarea URSS în 1991, precum şi oprirea tendinţei de extindere a sistemului occidental spre Răsărit, respectiv restabilirea frontierelor strategice ale Rusiei cel puţin la limita fostului spaţiu sovietic.

Revanşa istorică a Moscovei pare planificată de ceva vreme, „argumentul Kosovo” şi el pregătit din timp, doar pretextul „loviturii de stat fasciste de la Kiev” mai trebuia să apară, şi iată că a apărut, pentru ca revizionismul rusesc să fie declanşat şi operaţionalizat sistematic la periferia estică a Europei. Urmează Abhazia şi Osetia de sud, se pregătesc Transnistria şi Găgăuzia. Totul „democratic”, prin votul localnicilor, astfel încât liderilor occidentali să li se întoarcă în plină figură „cazul special Kosovo”, ca un bumerang.

Pe 25 aprilie 2005, în ziua semnării Tratatului de Aderare a României şi Bulgariei la Uniunea Europeană (o coincidenţă, desigur), adresându-se Parlamentului Federaţiei Ruse, Preşedintele Vladimir Putin (lider la Kremlin atunci, ca şi acum) spunea: „mai presus de orice, va trebui să recunoaştem că destrămarea Uniunii Sovietice a fost cea mai mare tragedie geopolitică a secolului XX. Pentru naţiunea rusă, a devenit o adevărată dramă. Zeci de milioane de concetăţeni şi compatrioţi se găsesc acum în afara teritoriului rus. Mai mult decât atât, epidemia dezintegrării a infectat Rusia însăşi” .Se pare că, subtil sau explicit, Moscova a început să lucreze la „corectarea tragediei” privind dezintegrarea Uniunii Sovietice şi la reafirmarea intereselor sale strategice în regiunea limitrofă a sistemului euro-atlantic, blocând totodată orice perspectivă de noi extinderi ale Occidentului spre Est.


La ora la care scriu aceste rânduri, referendumul din Crimeea este în plină desfăşurare. Personal, anticipez un rezultat comunicat publicului intern şi internaţional de cel puţin 60-65% în favoarea secesiunii Crimeei de Ucraina şi a alipirii peninsulei la Rusia. Mă pot înşela, desigur, dar plec de la presupunerea că autorităţile autonome pro-ruse şi trupele ruseşti staţionate acolo vor face tot posibilul ca „democraţia locală să triumfe”, odată ce acţiunea lor politică a fost declanşată, la ordinul Moscovei. Doar nu se vor face de râs cu o înfrângere la urne, când strategia revizionismului este abia la început şi are rază lungă de acţiune! În fond, personalul patriotic de acolo are şcoala comunistă a alegerilor, în care mai întâi se stabileşte rezultatul, în Biroul Politic, apoi se cheamă lumea la vot! Să nu ne aşteptăm deci la surprize, decât, eventual, la un scor şi mai mare în favoarea „perspectivei ruseşti” a Crimeei. Însă drama „vecinătăţii estice a Uniunii Europene” abia acum începe, în opinia mea.

Multe se pot întâmpla în orele şi zilele următoare, la Simferopol dar şi în oraşele mari din Estul Ucrainei (Doneţk, Harkov, Dniepropetrovsk), majoritar rusofone. Realist privind lucrurile, Ucraina nu este o ţară prea atractivă nici pentru ucrainenii „puri” din vest (dovadă nivelurile constant ridicate ale emigraţiei din Ucraina), dar pentru etnicii ruşi care trăiesc acolo s-ar putea ca ideea de a deveni locuitori ai Federaţiei Ruse să fie chiar o perspectivă mai atrăgătoare decât viaţa într-o ţară lipsită de resurse, aproape falită din punct de vedere economic, divizată sub aspect identitar şi periferizată geopolitic de marile blocuri de interese între care s-a aflat dintotdeauna.

M-a surprins zilele trecute o declaraţie a unui soldat ucrainean, un om tânăr, în jur de 20 de ani, pe una din televiziunile de ştiri. Dacă traducerea din ucraineană a fost corectă, militarul care se prespunea că ar fi trebuit să apere integritatea teritorială a ţării sale a spus, vizibil iritat: „Eu vreau cu Rusia, vreau stabilitate. M-am săturat de prostiile astea”. Nu înţeleg de care prostii s-a săturat, dar presupun că tânărul în uniforma Forţelor Armate ale Ucrainei se referea la tulburările politice din ţară, la tensiunile şi nesiguranţa vieţii sale şi a familiei, la discuţiile despre direcţia ţării etc. Un proiect naţional în care nici măcar militarii nu mai cred e un proiect eşuat.

Desigur, e incorect moral să judeci pe cineva fără să te afli în pielea lui (eu chiar l-aş înţelege pe tânărul respectiv, în condiţiile singurelor două opţiuni pe care le are), dar dacă aceasta este percepţia, inclusiv a militarilor ucraineni (chiar etnici ruşi fiind, probabil), dacă acestea sunt aspiraţiile tinerilor dintr-o jumătate de ţară, atunci e destul de clar că edificiul statului ucrainean este unul de lut, gata oricând să se înmoaie sub greutatea clivajelor identitare atât de adânci care caracterizează un proiect de ţară insuficient maturizat istoric şi poate insuficient fundamentat politic, economic şi instituţional.


Ce urmează însă după duminica referendumului? În maxim o săptămână, Parlamentul Rusiei va lua act oficial de voinţa Crimeei şi va recunoaşte rezultatul consultării populare din peninsula dăruită în 1954 de comuniştii ruşi „poporului ucrainean prieten”. Kievul şi Occidentul vor continua, fireşte, să nu recunoască votul din Crimeea, arătând că este neconstituţional. Moscova le va răspunde că nici secesiunea provinciei Kosovo nu era conformă cu Constituţia Serbiei şi cu principiile dreptului internaţional şi, totuşi, a fost recunoscută de democraţiile occidentale, în marea lor majoritate. Uniunea Europeană va pune timid în discuţie unele sancţiuni economice împotriva Rusiei, cu jumătate de gură (parcă temându-se să nu cumva să impună Rusia sancţiuni economice Uniunii Europene), şi va adopta măsura „cutremurătoare” a interzicerii vizelor pentru unii lideri de la Moscova, dar nici aceia cei mai importanţi politic. De unde o să-şi mai cumpere cravate şeful Gazprom, dacă n-o să mai aibă voie la Milano? Cumplită pedeapsă a gândit Bruxellesul…

„Dialogul surzilor”, pe care l-am văzut din plin zilele acestea, va continua pe scena diplomaţiei internaţionale. Oamenii vor ieşi în stradă în toate oraşele importante ale Ucrainei, într-un sens sau în celălalt, iar tensiunea va creşte la cote paroxistice. Autorităţile de la Simferopol, considerate legitime de Moscova şi îndrituite să decidă pe teritoriul secesionist, vor aproba suplimentarea efectivelor militare ruse în Crimeea. Prezenţa trupelor ruseşti în peninsula din Marea Neagră se va consolida în scurt timp, depăşind plafonul de 25000 din Acordul bilateral Ucraina-Rusia, tocmai pentru a arăta că autorităţile de la Kiev nu mai exercită, practic, controlul şi nu mai au niciun cuvânt de spus în privinţa Crimeei.

Dar se vor opri lucrurile aici? Nu cred. Revizionismul teritorial pare un proces resurgent, cu idealuri care încep să fie asumate de generaţia născută după război, căruia Europa nu i-a pregătit deocamdată un răspuns credibil şi eficace, nici în interiorul, nici în exteriorul Uniunii Europene. Exprimat uneori ca iredentism (deci pretenţia unui stat de a anexa teritorii ale altui stat, cazul Crimeei) alteori ca enclavizare, separatism sau autonomie teritorială, revizionismul provoacă periculos paradigma dreptul internaţional şi a suveranităţii statelor, sub acoperişul iluzoriu al democraţiei locale, al voinţei unei comunităţii regionale sau locale de a contesta nu atât sensul unei politici guvernamentale (ceea ce este perfect legitim), ci însăşi autoritatea statului din care face parte. Metoda referendumului secesionist va tulbura perspectiva Europei în anii care vin, din Scoţia şi Catalunia până în Ucraina sau Republica Moldova. Va continua să fie aplicată în vecinătatea estică a Uniunii Europene (un antrenament am văzut recent în mica Găgăuzie, înaintea episodului major de astăzi), simulând tot felul de voinţe populare a tot felul de mici regiuni şi ţinuturi, ca într-un bluf la adresa democraţiei şi dreptului internaţional.

Riscând iarăşi un pronostic, nu cred că Rusia va invada Estul Ucrainei. Lucrurile ar deveni mult prea grave iar trecerea de la al doilea Război Rece la o confruntare militară deschisă nu cred că este vizată nici de liderul de la Kremlin. Dar tulburări sau manifestări revizioniste vor mai fi: şi la Doneţk, şi la Harkov, şi la Tiraspol, fragilizând şi vulnerabilizând state fost sovietice cu aspiraţii euro-atlantice. Vecinătatea estică a Uniunii Europene (cea cu aspiraţii pro-occidentale) „trebuie”, în viziunea Moscovei, să rămână o mare regiune tulbure, o zonă tampon în care Occidentul să nu poată intra cu adevărat.

Rămâne de văzut dacă se confirmă încă o dată că în orice criză este şi o oportunitate. Practic, Putin reinventează Occidentul. Ceea ce părea obosit ca idealuri şi credibilitate, erodat ca economie, după criza din 2008-2010, şi fragilizat ca forţă de acţiune unitară, datorită ipocriziei relaţiei transatlatice din ultimii 10-11 ani (după campania americană din Irak), poate fi acum resuscitat în câteva luni, „graţie” ambiţiilor revizioniste ale lui Vladimir Putin. Occidentul a slăbit când Rusia nu mai era un pericol. Simetric, o Rusie asertivă poate da o nouă şansă conceptului şi sistemului euro-atlantic. Dar despre reinventarea Occidentului prin strategia eronată a Rusiei, într-un articol viitor.

***

Valentin Naumescu este profesor la facultatea de Studii Europene a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca.

Articole recomandate:

citește și

lasă un comentariu

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

toate comentariile

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

articole categorie

Lucrăm momentan la conferința viitoare.

Îți trimitem cele mai noi evenimente pe e-mail pe măsură ce apar: