În plină invazie a Ucrainei de către regimul criminal de la Moscova, o știre străbate presa europeană: Franța a vândut Rusiei arme chiar și după declararea embargoului pentru anexarea Crimeii. Dacă la asta adăugăm construcția Nord Stream 2 de către Germania care a consfințit dependența UE de energia Rusiei,
precum și complicitățile unor lideri europeni care, după ce au luat decizii pentru Vest s-au mutat pe statele de plată ale regimului criminal de la Moscova, se pune întrebarea ce trebuie să facă UE pentru a se dezmetici și înțelege că are de-a face cu adversari sistemici, nu cu parteneri, în cazul Rusiei și Chinei.
Pentru această întrebare am apelat la un expert, care studiază de ani de zile relația UE cu centrele globale de putere:
Jonathan Holslag, istoric la Universitatea Liberă din Bruxelles (VUB). La finalul anului trecut a publicat volumul „World Politics Since 1989”, o radiografie a tendințelor din politica globală din ultimii 30 de ani și mai ales un diagnostic al cauzelor declinului Vestului.
Textul de mai jos e o înșiruire de fragmente din interviul preluat din numărul 87 al revistei (exclusiv print) CRONICILE Curs de guvernare (Un link pentru detalii – AICI-LINK)
(Redacția)
***
CRONICILE:
Una dintre concluziile-cheie pe care le subliniați este aceea că dacă ne uităm la ultimele trei decenii, „școala conflictului/discordiei” a lăsat o amprentă mult mai mare asupra lumii decât „școala păcii”. Aceasta din urmă este în defensivă, chiar în declin, în timp ce „școala războiului” (în special Rusia și China) este gata să administreze lovituri fatale ordinii internaționale. Mai mult, dau semnale că vor să-și coordoneze tot mai mult mișcările. Se află Rusia și China în avantaj?
Jonathan Holslag:
În sfera non-militară, unul dintre avantajele lor ține de faptul că au încorporat/absorbit o mare parte din elita noastră. Și acest lucru nu trebuie subestimat. Din rațiuni comerciale, pragmatism, dar și de teama unor măsuri de retorsiune, mare parte din elita noastră este deschisă și predispusă la relații comerciale cu competitorii autoritari.
Cel mai bun exemplu este un banchet high-level la care am participat și lângă mine era așezat președintele unui mare fond de investiții din Statele Unite. Era chiar înainte de alegerea lui Donald Trump la Casa Albă. Când l-am întrebat ce vom face în legătura cu China, răspunsul lui a fost că nu trebuie să ne îngrijorăm, pentru că în cele din urmă, tot Wall Street va decide politica față de China. Modul în care chinezii știu să-i manevreze pe politicienii și oamenii de afaceri occidentali reprezintă un avantaj-cheie pentru competitorii noștri.
(……………………………………………………………………)
Rusia contestă ordinea europeană, China pe cea din Pacificul de Vest, iar Iranul avansează în diverse puncte ale Orientului Mijlociu, în ciuda faptului că este o putere extrem de slăbită economic.
Problema este că Statele Unite nu mai sunt capabile să gestioneze două teatre majore în același timp.
CRONICILE: Recent, Netflix a lansat filmul „Munich: the edge of war”, care ne reamintește despre imaginarul anilor ’30 și mentalitatea politicienilor care au instrumentat Conferința de Pace de la München. Rimează istoria în acest sens? Suferă Occidentul din nou de un sindrom München 1938 – al păcii cu orice preț? Vladimir Putin pare gata să rezolve „marile întrebări ale timpului nostru prin sânge și fier (blood and iron)”, cum spunea Bismarck. Europa proiectează mai degrabă slăbiciune și nici măcar disponibilitatea de a folosi Nord Stream 2 ca leverage. America dă impresia de supraextindere.
Jonathan Holslag:
Există câteva asemănări. În primul rând, Rusia și China sunt puteri revizioniste.
Putem discuta despre cât de mult vor să schimbe lumea din interiorul actualului sistem de guvernare a relațiilor internaționale, dar chiar și din această perspectivă, a devenit clar că resping regulile unei ordini internaționale dominate de Occident și că vor revizuirea lor. Însă esența revizionismului ține de faptul că vrei să schimbi în mod fundamental echilibrul de putere.
Există tendința definirii revizionismului ca dorință de a schimba regulile sistemului, dar eu cred că esența lui constă în faptul că vrei să-ți maximizezi puterea în detrimentul altora.
China vrea să fie numărul unu la nivel global, iar Rusia să domine Europa.
Există atât de puțină rezistență și contrabalansare la aceste tendințe, ceva ce am văzut și în secolul trecut. Ce mă surprinde nu este apetitul Beijingului sau al Moscovei, ci lipsa de contramăsuri la nivelul Vestului.
(Citiți și: ”Cristian Grosu / Pactul Ribbentrop-Molotov economic și reformarea sub bombe a UE”)
În al doilea rând, deși avem dovezi inepuizabile cu privire la intențiile ofensive ale Rusiei și Chinei atât pe plan militar, dar și normativ (să ne gândim la soarta uigurilor, a opozanților precum Navalnîi), continuăm să preferăm calea conciliatorismului. Ideea pe care o auzim foarte des este aceea că trebuie să continuăm să cooperăm, pentru că altfel lucrurile vor scăpa de sub control. În ciuda ramurilor de măslin pe care le tot arătăm, acestea nu renunță, ci dimpotrivă continuă să preseze și mai tare.
Noțiunea pe care mulți politicieni în Vest o îmbrățișează, aceea că adoptând o poziție soft putem evita escaladarea tensiunilor, este complet greșită. O atitudine care ne amintește de conciliatorismul secolului trecut.
Cred că pe termen lung, acest dezechilibru crește probabilitatea unui conflict serios. Cred că dacă vrei să păstrezi o oarecare stabilitate, este necesar un echilibru de putere. Nu doar că nu am învățat din lecțiile secolului trecut, dar suntem și confuzi. Mulți diplomați și politicieni par să creadă că păstrarea unui echilibru de putere reprezintă precursorul războiului, dar în realitate, situația stă exact invers. Ei cred că dacă vrem securizarea flancului estic în fața Rusiei, vrem război. Dimpotrivă, tocmai prin faptul că respingem ideea conservării unui echilibru de putere invităm Rusia să fie tot mai agresivă, cu toate consecințele care decurg de aici.
(……………………………………………………………….)
CRONICILE:
În ciuda optimismului anilor ’90, trei decenii mai târziu ne aflăm în plină competiție pentru Eurasia. Lucrările unor geopoliticieni clasici, precum Halford Mackinder și Nicholas Spykman, au revenit la modă. În ce măsură lumea de astăzi și competiția pentru Eurasia le-ar fi familiară? Ce s-a schimbat și care sunt totuși constantele?
Jonathan Holslag:
Strategii americani ar trebui să-i recitească pe acești clasici ai geopoliticii, în special pe Spykman, cu mai multă atenție. Există riscul ca rebalansarea din Indo-Pacific să se concentreze prea mult pe o singură dimensiune, pe un singur front, lăsând China să se consolideze în adâncime în inima Eurasiei. Competiția geopolitică de astăzi încorporează atât heartlandul – centrul Eurasiei, cât și zonele litorale adiacente.
La cele două capete ale Eurasiei, în special în zonele de bordură maritimă, vedem cum Rusia și China exercită presiuni și împing înapoi Vestul prin intermediul capacităților militare de interdicție regională și antiacces (A2/AD), dar și prin intermediul diplomației comerciale sau prin Noul Drum al Mătăsii (BRI-Belt and Road Initiative). În același timp, ambele puteri își consolidează influența în inima Eurasiei.
Cazul Kazahstanului este foarte interesant din această perspectivă. Am avut sentimentul unei coordonări strânse între Moscova și Beijing pentru stabilizarea Kazahstanului. Așadar, Occidentul pierde practic pe două fronturi, deopotrivă în inima Eurasiei și în extremitățile sale litorale. Pe termen lung, dacă ne imaginăm o confruntare între China și Statele Unite în estul Asiei, heartlandul va căpăta o importanță decisivă.
Presupunând că va continua creșterea economică, în 10 ani, China își va reduce dependența de exporturi, maximizând rolul piețelor interne. Va fi o societate saturată din perspectiva materiilor prime, mai eficientă energetic, iar multe dintre mineralele de care are nevoie le are deja în țară sau a acumulat rezerve robuste. Pe restul le va procura din Asia Centrala și Rusia – produse agricole și diverși combustibili. Dacă ne imaginăm această mare confruntare între Beijing și Washingotn și dacă China capătă mentalitatea unei economii de război, heartlandul asiatic va avea o importanță decisivă.
CRONICILE:
Unde este Europa în această fotografie? De multă vreme cochetează cu ideea de autonomie strategică. Ce poate face Europa pentru a conta în „minunata lume nouă”? Este ca și cum s-ar afla în mijlocul furtunii perfecte, de fapt, ținta ideală, într-o lume în care puterea nu are doar o declinare militară, dar înseamnă și energie, minerale rare, lanțuri de aprovizionare și piețe. Și toate se pot transforma în altfel de arme.
Jonathan Holslag:
Până acum, Europa a ales cea mai rea strategie cu putință. În cartea mea folosesc deseori cuvântul „grandomanie” – pretinzând că este puternică fără a face însă prea mult în acest sens. Iar asta devine problematic mai ales că încet, încet, publicul european pare să devină conștient că lumea s-a schimbat și că Europa trebuie să-și adune forțele. Însă multe dintre inițiativele pe care Uniunea Europeană le propune sunt mai degrabă un „paper tiger” foarte interesante în teorie, dar în realitate, efectul lor este limitat.
Global Gateway sau pachetul împotriva coerciției economice este o inițiativă extrem de ambițioasă pe hârtie, dar dacă ne uităm la bugete și la impactul pe teren, efectul lor rămâne redus. Se creează ideea că UE face lucruri, dar în niciun caz la un nivel suficient. Ce complică și mai mult lucrurile ține de faptul că pe multe paliere ne aflăm într-o relație de dependență – comercială în ceea ce privește China și energetică în ceea ce privește Rusia. Aceste hiperdependențe fac o eventuală ajustare să fie extrem de complicată – nu toate țările sunt dispuse să suporte eventualele costuri. Mai ales într-un context în care Europa se află economic într-o stare foarte proastă.
Totodată, mare parte din elitele administrative europene au crescut cu această filozofie neoliberală de tip laissez-faire, că securitatea economică nu depinde de guvern, ci este responsabilitatea piețelor. Ajustarea acestora la noul realism economic este foarte timidă.
Multe dintre agențiile europene încă funcționează de parcă ne-am afla în epoca de aur a globalizării. Toate aceste motive mă fac să cred că Uniunea Europeană va fi mai degrabă terenul competiției globale și al politicii de putere, nu un jucător real – „the playground rather than a player”.
(…………………………………………………………)
***
Interviul integral poate fi citit în numărul 87 al revistei exclusiv print CRONICILE Curs de guvernare – UN LINK_AICI.
***
