Împărțirea poverii fiscale, prima de risc de țară și acordul cu FMI

Înainte de a emite o opinie referitoare la oportunitatea încheierii unui nou acord cu FMI, ar trebui, fie și într-o formă simplificată, să facem o listă cu lucrurile la care ne-ar folosi acest acord.

Noțiunile-cheie în acest sens sunt prima de risc de țară și povara fiscală.

Adică procentele plătite în plus la o datorie de România sau agenții economici rezidenți în România ( inclusiv cetățenii ei) și efectele reducerii deficitului bugetului național.

1.

În contextul în care percepția investitorilor străini asupra evoluțiilor din economia autohtonă este critică pentru decizia de a plasa fonduri în țară, iar costul de împrumut contează foarte mult, România se plasează la limită. Respectiv cu o treaptă deasupra sau sub limita ce separă decizia de a investi sau nu, de unde și necesitatea de a veni cu un reper suplimentar.

Dacă agențiile de rating Fitch (cu calificativul BBB- pentru obligatiunile pe termen lung emise in moneda straina) și Moody’s (Baa3) ne plasează în categoria pentru care recomandă investirea ( investment grade), Standard&Poor’s (BB+) ne menține, deocamdată în categoria nerecomandată (junk). De aceea, suportul FMI poate face diferența dintre a intra sau nu în calculele de plasamente ale piețelor de capital.

2.

La un PIB pe 2012 cifrat, conform celor mai recente date comunicate de INS, la 587.499,4 milioane lei (adică 131,84 miliarde euro la cursul mediu pe anul trecut), România avea o datorie publică de 37,8%, adică aproape exact 50 miliarde euro.
La o dobândă medie de 6%, asta înseamnă plăți de dobânzi în sumă de 3 miliarde anual, pe când la o dobândă de 4% ar însemna doar 2 miliarde euro anual.

Diferența de un miliard de euro stă, pur și simplu, în percepția mai bună sau mai puțin bună din partea celor care ne împrumută. Evident, se pot face multe cu acești bani sau nu se poate face nimic, dacă ei nu mai există, urmare a deteriorării percepției. În termeni relativi, este vorba despre 0,75% din PIB sau cam două cincimi din deficitul bugetului general consolidat.

3.

Evident, știind că România are posibilitatea de a apela la o sumă de ordinul miliardelor de euro din partea FMI cu o dobândă rezonabilă (undeva pe la 3%), va fi destul de greu pentru cei care ne împrumută să solicite o remunerare mult mai mare a banilor pe care ni-i dau. Dar asta nu funcționează decât dacă NU apelăm la banii FMI. Dacă îi accesăm, rămânem fără această alternativă.

Evident, FMI este și trebuie să rămână credibilă. De aceea și impune luarea unei serii de măsuri care să stopeze hemoragia banilor publici. Îndeosebi prin privatizarea unor întreprinderi de stat ce au acumulat pierderi importante și privează bugetul de sume uriașe. Chiar dacă asta înseamnă tăieri de costuri și, implicit, de locuri de muncă.

De altfel, în structura PIB, la valoarea adăugată brută rezultată din procesele de producție se adaugă impozitele nete, respectiv impozitele minus subvențiile. Este și motivul pentru care subvenționarea sub orice formă a unor întreprinderi care merg în pierdere, deși teoretic posibilă (nu și legal, după aderarea la UE) , reduce creșterea economică.

4.

Stabilitatea macroeconomică, realizată inclusiv prin plafonarea datoriilor statului, este absolut necesară dar nu și suficientă.
Mai trebuie și stabilitate socială, pentru a traversa perioada dificilă a măsurilor de reformă. Ceea ce a înțeles și FMI, care ne-a dat, contrar preocupărilor sale stricte, o tranșă din bani pentru plata pensiilor la finele lui 2009. Fapt bun pentru moment și pentru ansamblul acordului aflat în derulare, dar care ne costă în prezent.

Cine se uită pe situația datoriei externe la cinci luni, observă o sumă de 1,84 miliarde euro pe care Ministerul Finanțelor o mai avea de returnat către FMI pentru ce s-a consumat deja. Și la care serviciul datoriei s-a ridicat de la începutul anului 2013 la 314 milioane euro. Adică 67 de euro de fiecare pensionar aflat în plată la sistemul asigurărilor sociale, echivalentul a 300 de lei sau 60 de lei pe lună.

5.

La momentul măsurilor de austeritate luate la mijlocul lui 2011, s-a mers pe alternativa ori reduceri de salarii și pensii ori majorare de TVA. Până la urmă s-a ajuns la o struțo-cămilă care a lovit în salariați și în mediul de afaceri : diminuare de salarii și majorare de TVA.

Problema repartizării poverii fiscale în România este că se face doar la mijlocul gamei de venituri și de avere, și mai puțin spre deloc la capete.

Nu sume mai mari de bani date drept ajutor social și subdimensionarea impozitelor pe avere sub umbrela maselor mari ce refuză din principiu orice creștere de impozite. Ci sume mai mari de bani lăsate sub formă de deduceri personale din câștigul corect fiscalizat și aplicarea unei taxări occidentale pe consumul de lux în raport cu situația în care se găsește economia. Plus fermitate maximă față de evaziunea de tip ”hoțul neprins, negustor cinstit”, ce sfidează efortul făcut de majoritatea populației.

Pentru că munca și remunerarea nu pot fi independente. Cu sau fără girul FMI, nu merge să dai pensii mai mari dintr-un PIB mai mic, care nu a revenit în termeni reali la cel din 2008 ( de altfel, prin transfer de la bugetul de stat, pensionarii își plătesc singuri o bună parte din majorarea de pensii în urma suprataxării afacerilor). Doar dacă le dai din ce colectezi de la beneficiarii perioadei de recesiune economică. Iar aceia nu sunt salariații.