Dacă nu învăţăm din greşelile perioadei de avânt economic, riscăm să intrăm din nou în criză. Este ideea centrală a dezbaterilor de la reuniunea Forum Invest, ţinută la BNR, care au radiografiat situaţia la zi a economiei şi perspectivele de reluare a creşterii. Paradoxal, ameninţarea vine pe fondul perspectivei unei afluenţe de investiţii străine.
După aproape trei ani de criză, au fost restabilite echilibrele economice afectate de angajarea unor cheltuieli bugetare nesustenabile. România a redevenit un loc unde merită investit, cu cele mai bune perspective din regiune şi la un pas de primirea binecuvântării investment grade din partea agenţiilor de rating.
Paradoxal, se conturează pericolul unor intrări importante de capital care să ducă, la fel ca în perioada 2006 – 2008, la iluzia creşterii continue şi rapide a veniturilor, cu riscul unei diminuări bruşte a intrărilor şi a inflamării deficitului extern. România a fost foarte aproape de un fenomen denumit tehnic „sudden stop”.
Diminuarea bruscă a fluxurilor de capital intrate, ce a condus în ţările baltice la un recul de aproape 20% al PIB, a fost evitată la mustaţă în martie 2009, prin acordul încheiat cu FMI. De la 4 miliarde euro anual în perioada 2000 – 2004, investiţiile străine au urcat la circa 15 miliarde euro între 2005 şi 2008, pentru a se reduce la 5 miliarde euro în intervalul 2009 – 2011 ( dacă ţinem cont de prognoză).
Atenuarea parţială a şocului dat de reducerea cu 10 miliarde euro în perioada de criză s-a făcut prin circa 5 miliarde euro intrări suplimentare din fonduri publice. Care puteau fi şi mai mari dacă am fi absorbit într-o proporţie mai mare banii de la Uniunea Europeană. Fapt esenţial, acordul de la Viena încheiat acum doi ani cu principalele bănci a funcţionat.
Marile instituţii bancare străine şi-au păstrat expunerea pe România, ţinta păstrării a 95% din fondurile consemnate în martie 2009 fiind chiar depăşită ( 98% în prezent). Un rol important l-a avut şi stabilitatea cursului de schimb, ce a urmat după devalorizarea controlată a leului.
Modelul de creştere – dictat de piaţă
În pofida tuturor strategiilor de dezvoltare concepute de diverse instituţii ale statului, adevărul este că modelul de creştere nu poate fi stabilit în avans. Sectorul privat este cel care ia direct deciziile iar statul intervine numai indirect, prin mixul de politici fiscale, monetare şi de venituri.
Deşi contează mult structura investiţiilor străine ( generatoare de producţie sau de consum, precum cele din imobiliare sau retail), nu ne putem baza creşterea pe controlul fluxurilor de capital. Deschiderea contului de capital presupune acceptarea hotărârilor luate de sectorul privat, ce pot fi doar influenţate de regulile pe care le stabilim.
Intrarea în noul ciclu de creştere este certă, dar e musai să evităm erorile din perioada 2005 – 2008 şi să avem atitudinea mai ponderată din anii 2001 – 2004, când creşterea a fost sustenabilă. În acest sens, De urmărit este deficitul structural, acela care este independent de conjunctura de moment, şi nu deficitul fiscal.
Deficitul structural a fost ţinut sub control până în perioada 2007 – 2009 , când a urcat spre 9% din PIB. Austeritatea puternică din ultimii doi ani nu a făcut decât să îl aducă spre nivelul de 3% din PIB. Consolidarea fiscală presupune, însă, reducerea semnificativă a arieratelor. Trebuie ajustate în continuare cheltuielile guvernamentale curente cu salariile şi mijloacele fixe.
În lipsa resurselor externe, băncile au stimulat economisirea internă.Companiile au o poziţie echilibrată, întimp ce populaţia este creditor net al sistemului bancar.Structura creditelor neperformante, trei sferturi aflate pe zona non-tradeables care include imobiliarele, serviciile etc. confirmă inadecvarea modelului de creştere de până în 2008.
Contrar tentaţiilor politicianiste, deficit mai mare nu înseamnă cheltuieli mai mari, în lipsa unor încasări care să permită majorarea lor în termeni reali. Deficitul făcut de politica socială excesivă nu aduce nici un beneficiu, cel rezultat în urma unor investiţii în infrastructură şi susţinerea producţiei poate aduce creştere stabilă pe termen mediu.
Una peste alta, reformele trebuie duse la capăt iar inflaţia redusă pe termen lung privită ca prioritară faţă de creşterea economică pe termen scurt. Logica politică trebuie să se apropie de logica economică dacă nu vrem să avem o scurtă revenire irosită prin pomeni electorale în 2012 şi plătită iar cu scădere economică în 2013.
