Greu de sustinut faptul ca romanii, in majoritatea lor, nu ar fi rusofobi, suficient sa vorbesti cu 10 cetateni intamplatori ca sa poti intelege clar acest lucru. Lucrurile sunt poate mai putin stridente decat la polonezi, care au o istorie mult mai trista decat cea a romanilor, dar sentimentul exista in felul lor de a exista, pasiv si cu injuraturile de rigoare. Daca rusofilismul a fost intotdeauna fenomenul unor clase conducatoare, rusofobia a fost de secole sentimentul popular, mai mult sau mai putin accentuat de evenimentele istorice petrecute.
Ultimele evenimente au produs “rabufniri”, mai mult sau mai putin sentimentale, dar cu esenta politica majora. Nu stiu daca Traian Basescu este ruso-fob, sunt sigur insa ca discursul lui este unul de acest gen. Despre Victor Ponta este si mai greu sa hotarasc daca este ruso-fil, parerea mea este ca omul este pur si simplu “neindemanatic” in discursul lui si ca el poate fi orice in afara de Premierul Romaniei
Greu de a detasa rusofilismul de contextul istoric al diferentelor culturale, religioase si sociale, dintre latinitatea romaneasca si influentele politice, culturale si religioase ale lumii slave inconjuratoare. Influenta slava asupra tarilor romanesti este ancestrala, cea politica insa s-a accentuat si a devenit pregnanta numai in secolul al XVI-lea si inceputul al secolului al XVII-lea, pe timpul domniilor familiei Movilă (Moghilă), dusmani ai lui Mihai Viteazul, aliati ai polonezilor si pusi pe tron de ei. Rusofilia directa a ajuns la apogeul ei pe timpul lui Dimitrie Cantemir, la inceputul secolului al XVII-lea. Probabil ca Fanariotii slavofili au fost cei mai importanti reprezentanti ai rusofiliei in Principatele Romane. Constantin Ipsilanti si Alexandru Moruzi au fost poate cei mai semnificativi dintre ei, urmati de Eteria greceasca si Tudor Vladimirescu, mare prieten al rusilor si probabil ucis de ei cu ajutorul Eteriei.
Conflictul primordial intre Rusia si Principatele Romane, daca doriti despartirea politica definitiva si inceputul “sentimentelor profunde” a fost Tratatul de la Paris din 1856, care a pus capăt, în mod oficial, Războiului Crimeii. Tratatul a fost semnat la 30 martie 1856, principala lui prevedere fiind transformarea Mării Negre în teritoriu neutru, închis tuturor navelor militare, pe ţărmul mării fiind interzise construirea de fortificaţii sau prezenţa armamentelor de orice fel. Tratatul a marcat un uriaş pas înapoi pentru Rusia şi pretenţiilor sale de dominaţie a regiunii. De asemenea, era stabilită libera circulaţie pe Dunăre sub supravegherea Comisiei Europene a Dunării.
Pacea de la Paris a confirmat eşecul politicii Imperiului Rus: (1) Rusia a pierdut controlul asupra gurilor Dunării; (2) Rusia a fost obligată să abandoneze pretenţiile de protecţie a intereselor creştinilor ortodocşi din Imperiul Otoman (rol pe care îl păstra Franţa); (3) Rusia şi-a pierdut influenţa asupra Principatelor Române, care, alături de Serbia, au primit un grad de independenţă sporit.
De atunci si pana in zilele noastre Rusia a considerat Romania -Tarile Romanesti- ca teritorii “pierdute” de ei si va incerca sa le recastige direct prin prezenta armata (de 3 ori) sau prin zeci de agenti de influenta directi sau sub acoperire.
Daca cineva crede ca gandirea geopolitica a Ţarilor moderni ai Rusiei s-a schimbat profund, greseste. Mental, lucrurile au ramas acolo, accentuate de interese financiare si economice enorme pe care le au rusii in Romania. Daca ne dorim sau nu, Rusia direct sau prin cetatenii ei a investit in Romania de zeci de ori mai mult decat Statele Unite sau cetatenii ei.
Dupa unele date, mai mult sau mai putin exacte, capitalul rusesc direct sau prin interpusi se ridica la o suma de zeci de miliarde de USD.
In articolul viitor voi discuta despre Romanofobia Europeana, putin justificabila, dar intotdeauna prezenta.
P.S. O istorie completa a Rusofilismului Romanesc puteti citi aici.
Un răspuns