Fascinația creșterii economice cu bani ieftini și noua ierarhie a forțelor economice ale lumii. Unde este România?

Cei doi giganți ai politicilor monetare ale lumii, Federal Reserve (FED) și Banca Centrală Europeană (ECB) au ajuns în ipostaza unor politici monetare divergente, care ar putea stimula și mai mult schimbarea structurii raporturilor dintre forțele economice ale lumii.

FED s-a desprins de practica dobânzilor aproape zero și a infuziei de lichidități prin achiziția de titluri de stat, în vreme ce ECB, intrată mai târziu în acest joc, îl continuă, deși a redus volumul de achiziții de obligaţiuni emise în euro.

FED apreciază că statisticile economiei americane confirmă relansarea acesteia şi promite noi creşteri ale ratei dobânzii de politică monetară, în vreme ce statisticile Zonei Euro nu sunt deloc la fel de încurajatoare, iar ECB amână momentul primei creşteri de dobândă.

Între timp, economiile emergente profită de finanţarea încă ieftină atât în dolari cât şi în euro, dar băncile acuză campania dobânzilor mici, care le limitează câştigurile, după ce multe dintre ele fuseseră salvate de la faliment inclusiv de politica de relaxare monetară & infuzie de lichidităţi (quantitative easing – QE).

Ca urmare, deşi nu numai din cauza divergenţelor monetare, raportul de forţe economice la nivel global va continua să se schimbe dramatic, în următoarele decade.

Divergenţele

Economiştii au relevat deja datele divergenţei dintre politicile marilor economii.

„Relansarea economiei (SUA) datează din al doilea trimestru al anului 2009, ajungându-se la cel mai lung ciclu postbelic, cel mai slab – totuși cel mai lung. În Zona Euro primul semn de creștere a apărut la începutul anului 2013, deci clclul economic este tânăr”, scrie Philippe Waechter, economistul şef al Natexis Asset Management, o firmă de investiţii care are sub administrare aproape 900 de miliarde de dolari.

FED a ridicat în martie dobânda de refinanţare la 1% şi mai promite două astfel de mutări numai în acest an. Banca centrală a SUA a intrat, astfel pe traiectoria normalizării relației dintre politica monetară și piață, ca urmare a statisticilor care certifică relansarea economiei SUA, la aproape nouă ani după declanșarea (oficială) a crizei, odată cu falimentul Lehman Brothers.

În același timp, ECB păstrează aproape intactă „politica banilor gratis”, cu rate ale dobânzii aproape de zero, căci a intrat mai târziu în campania infuziei de lichidități, şi vânează încă semnele vindecării economiei Zonei Euro de sechelele crizei.

Fascinaţia creșterii economice alimentate cu bani ieftini își arată limitele, potrivit majorității economiștilor independenți.

Pe de altă parte, soliditatea creșterii economice americane este contestată de cei care se tem de scumpirea banilor, inclusiv Administrația Trump, care a dat semnale clare că dorește un alt șef la FED.

Vulnerabilitatea economiei europene îl face pe șeful ECB să nu dorească să o pună la încercare prin creșterea dobânzilor.

Decizia FED de creștere a dobânzilor nu va fi fost străină de ideea că politica fiscală agresivă a Administraţiei Trump va permite băncii centrale americane să transfere către Congres şi Casa Albă misiunea de stimulare a creşterii.

Banca Centrală Europeană (ECB) nu are la dispoziţie această alternativă. Ţările Euro vor fi nevoite să suplinească, prin propriile politici fiscale, absenţa acestei alternativei la nivelul Eurosistemului.

„Euro este problema, nu Uniunea Europeană”, scria economistul John Weeks, profesor emerit la SOAS – University of London.  Era în ianuarie, înaintea propunerii oficiale a Europei cu mai multe viteze.

„Problema cu Europa este euro”, scria la rândul său în august anul trecut nobelistul Joseph Stiglitz.

Nu a durat mult şi temerile restructurării UE s-au dovedint întemeiate. Iar economiştii nu văd supravieţuirea Uniunii decât în jurul unei monede unice care să se sprijine pe politici fiscale comune la fel de mult ca şi pe măsuri monetare, în aceeaşi măsură în care se sprijină dolarul.

Ierarhiile

Când Donald Trump a promis măsurile fiscale şi de sprijinire prin investiţii a economiei americane, pieţele au pariat pe putera dolarului şi pe companiile americane. Economiile emergente au pierdut prim planul marilor fluxuri de resurse de investiţii financiare. S-a vorbit chiar de marile dificultăţi ale ţărilor emergente.

Totuşi, răsturnarea ierarhiei forţelor economice ale lumii este stimulată în continuare de costul redus al creditării economiilor, iar PricewaterhouseCoopers  (PwC) a estimat amploarea schimbării în ierarhia economiilor lumii.

„Vom vedea în continuare transferul puterii economice globale dinspre economiile mature avansate, către economiile emergente.

„Grupul E7 (Brazilia, China, India, Indonezia, Mexic, Rusia şi Turcia – n.r.) vor acoperi aproape 50% din PIB la nivel global, în vreme ce aportul G7 (Canada, Franţa, Germania, Italia, Japonia, Marea Britanie şi USA) va scădea până la 20%, până în 2050”, spune John Hawksworth, economistul şef al PwC, într-un raport recent.

România nu este în clasamentul PwC, care se opreşte la poziţia 32, dar este Vietnam (încă republică socialistă, oficial), acum pe ultimul loc, dar va fi pe 20 în 2050, înaintea Italiei. La fel, Bangladesh va urca de la penultimul loc pe 23, înaintea Spaniei.

Este drept, corporaţiile ţărilor G7 îşi extrag profitul şi din enităţile care alimentează PIB-ul ţărilor E7. Inclusiv băncile?

Uniunea Europeană are doar trei ţări în topul global după PIB: Germania pe locul 6, Marea Britanie (9) şi Franţa (10). SUA a cedat deja Chinei întâietatea, dar va rezista pe locul 2 în 2030, când Germania va ceda Rusiei întâietatea. SUA va rezista pe poziţia a treia în 2050, dar Gemania va coborî pe 9 şi Marea Britanie pe 10. Turcia o va lua înaintea Franţei şi a tuturor ţărilor europene.

Unde este România?

România este şi va fi departe de Polonia, care este singura ţară din Europa Centrală şi de Est în topul PwC (pe locul 23 în 2016, pe 26 în 2030 şi pe 30 în 2050).

România este, însă, o pată albă pe harta proiecțiilor privind PIB pes capita, precum cele mai multe țări africane:

România a urmat cursul scăderii globale a dobânzilor, dar BNR și-a menținut rata de refinanțare la un nivel minim necesar pentru a nu submina respectul față de moneda naţională şi faţă de bani, în general.

Pe de altă parte, Uniunea Europeană nu va mai putea supravieţui în afara monedei unice – cred economiştii, iar România poate trece la moneda europeană „numai după ce și veniturile cetățenilor români vor fi comparabile cu cele din alte state membre ale UE”, crede premierul Sorin Grindeanu. Declarația primului ministru vine pe fondul unei relaxări fiscale și a majorărilor salariale considerate nesustenabile de economiștii Consiliului Fiscal și nu numai de ei.

Guvernatorul BNR vede însă mai multe piedici. Fără reducerea decalajelor de dezvoltare între regiunile României din punctul de vedere al infrastructurii, al veniturilor şi al PIB pe cap de locuitor, trecerea la moneda euro nu va fi sustenabilă, potrivit lui Mugur Isărescu.

La rândul său, economistul șef al BNR, Valentin Lazea mai adaugă un criteriu de succes al aderării: convergența culturală.

„Deşi zona euro nu funcţionează cum trebuie, România nu are vreo altă alternativă din punct de vedere economic. Putem sta la periferia UE, aşa cum este în mintea unora, dar asta nu este o soluţie. Intrarea în zona euro presupune patru seturi de criterii:

• criteriile de convergenţă reală,
• criteriile juridice, pe care le cere Tratatul de funcţionare a UE (mai multă independenţă a Băncii Centrale Europene),
• convergenţa nominală şi, cea mai importantă:
• convergenţa culturală. Există un spaţiu cultural balcanico-mediteraneean unde este acceptabil să nu-ţi onorezi promisiunile şi să nu-ţi plăteşti datoriile. Nu acelaşi lucru se întâmplă în spaţiul central european”, a declarat recent Valentin Lazea.

Spectrul „stagnării seculare”

Băncile şi companiile financiare, cele dintâi beneficiare ale politicilor banilor ieftini ori chiar salvate de acestea, sunt mai nemulţumite decât o arată de continuarea QE.

Altfel, de ce ar avertiza FMI că „persistenţa împrumuturilor ieftine ar putea afecta câştigurile şi ar forţa instituţiile financiare să-şi schimbe modelele de business”.

Nu întâmplător, unul dintre cei mai importanţi indicatori ai relansării economice post-criză este creşterea inflaţiei. Băncile câştigă cu atât mai mult cu cât inflaţia creşte.

Complexitatea echilibrelor economice este însă mult mai mare, atât de mare încât teoria mult discutată a stagnării seculare i-a preocupat mult pe economişti în anii din urmă.

„O mare parte din economia globală este caracterizată de condiţiile de stagnare seculară”, au scris într-un studiu, anul trecut, trei economişti americani, dintre care unul, Lawrence H. Summers, a fost secretarul Trezoreriei SUA, în mandatul lui Bill Clinton.

Două dintre condițiile de stagnare seculare incriminate sunt ratele scăzute ale dobânzii, sub nivelul inflației țintă, creşterea economică leneşă de ieșire lentă. Recesiunea este contagioasă şi, mai degrabă decât creşterea masei monetare, intervențiile fiscale suficient de mari sunt cele ce pote elimina stagnarea seculară, potrivit economiştilor citaţi.

Soluţia sună cunoscut.