Evoluțiile și paradoxurile dobânzilor la credite și depozite

Dobânzile la creditele noi acordate gospodăriilor în lei pentru achiziția de locuințe au ajuns mai mici decât cele în euro pentru toate scadențele. Potrivit datelor oficiale publicate de BNR pentru finele lunii august 2014, situația se prezenta după cum urmează:

Dacă aprecierea leului față de euro și aderarea la euro se vor confirma, creditele în lei sunt mai puțin avantajoase decât cele în euro la aceeași dobândă, ceea ce explică inversarea menționată mai sus.

Interesant este că și băncile mizează pe o asemenea evoluție, confirmând indirect prognozele guvernamentale, deoarece altminteri nu ar coborî dobânda la euro sub cea la lei.

(Citiți și: ”Creșterea economică și leul greu. O evoluție pe următorii 4 ani”)

Cu toate acestea, modificarea raporturilor între creditele în lei și cele în euro nu se regăsește, însă, la nivelul împrumuturilor noi acordate pentru consum. În cazul acestora, diferența de dobândă a rămas net în favoarea euro, cu un ecart de circa patru puncte procentuale și jumătate la nivelul dobânzii anuale efective (DAE).

Diferența de tratament este bizară. Dacă pentru euro se adaugă un spor firesc între achiziția de imobile și cea de bunuri de consum mai mic de un procent, în cazul leului avem de-a aface cu dublarea, fără o explicație aparentă, a dobânzii percepute. Or, aceasta este una dintre cauzele care frânează cererea necesară pentru relansarea economiei.

Paradoxal, populația beneficiază la creditele imobiliare în lei de dobânzi mai reduse decât cele plătite de micile firme ( care iau împrumuturi în echivalent de sub 1 milion de euro) pentru dezvoltarea activității, dar plătește dobânzi mai mari în cazul monedei unice europene. E paradoxal pentru că nu se aplică aceeași logică de risc (ori e mai riscantă achiziția de locuințe, ori cea a dezvoltării unei afaceri, ce legătură are cu moneda de creditare ?).

Dar și pentru că, în majoritatea cazurilor, cei care iau credite pentru case în condiții mai avantajoase în lei obțin venituri tot în lei tocmai din micile afaceri care se dezvoltă. Mai exact, se devoltă cu atât mai greu cu cât dobânzile sunt mai mari. Adică partea care rămâne întreprinzătorului din rezultatul economic al activității după achitarea ratelor scadente ale firmei este mai mică.

Ar fi plauzibil ca, în baza conservării unor clișee de inferioritate a leului față de euro și a valorilor mai reduse ale ratelor la creditele pentru consum, să avem de-a face cu un fenomen de îmbunătățire a bilanțurilor bancare din prezent, tarate de activitatea defășurată în trecut, cu prețul afectării viitorului. Fapt echivalent cu un transfer contabil dinspre avuția potențială către avuția irosită.

Din câte se poate vedea în tabelele următoare, costul atragerii banilor (în prezent raportul dintre depozitele atrase și creditele acordate este aproximativ de 1 la 1, deci depozitele constituite la intern acoperă creditele acordate, nu se mai pune problema finanțării prin linii acordate din străinătate) Nu prea justifică dobânzile percepute la credite, iar păstrarea unei marje de risc de țară este discutabilă.

În condițiile în care leul ar urma, potrivit prognozelor, să se aprecize față de euro, iar finanțarea din afară a creditării este tot mai slabă, tendința de dezintermediere fiind certă ( aproximativ 9 miliarde de euro au părăsit România în ultimii ani, dintre care 3 miliarde anul trecut) rămâne neclar de ce ar fi dobânzile la depozitele în euro mai mici decât la lei.

Dar, să vedem trendul diferenței dintre dobânzile percepute la credite și cele oferite gospodăriilor populației la depozite de la finele anului trecut și până în august 2014, când avem ultimele date disponibile oficial.
Se poate observa o evoluție net diferită între leu și euro, cu o reducere modică a marjei în primul caz și o creștere apreciabilă în cel de al doilea.

Decalajul dintre marje s-a redus de la circa 90% la doar 35%, ceea ce reprezintă un fapt firesc și o evoluție pozitivă în perspectiva trecerii la euro.

Cu toate acestea, diminuarea la lei este prea mică în raport cu evoluția inflației și a dobânzii de politică monetară anunțată de Banca Centrală.

Ideea era ca leul să se alinieze la euro și nu euro la leu, mai ales pe un palier relativ ridicat în raport cu situația din economiile concurente pe piața unică.