Este posibilă o situaţie win-win pe capitolul de energie în TTIP?

Uniunea Europeană a solicitat în mod repetat includerea unui capitol referitor la energie în Parteneriatul Transatlantic pentru Comerț și Investiții (TTIP).

Principalul interes al UE este acela de a avea acces la resursele de ţiţei şi gaze naturale ce provin din SUA, atât în scopul reducerii preţului energiei, cât şi al diversificării resurselor de aprovizionare, câştiguri ce ar putea conduce la o creştere a securităţii energetice europene. Asigurarea securităţii energetice este un obiectiv important în special în contextul persistenţei tensiunilor cu Rusia din cauza dosarului ucrainian şi a agendei externe a Moscovei.

O altă motivaţie pentru insistenţa pe capitolul de energie în TTIP este dorinţa Bruxelles-ului de a crea un standard care să fie eventual replicat în acorduri similare viitoare şi care ar fi parte a agendei de „europenizare”. Un acord pe energie ar putea asigura, de asemenea, extinderea modelului dezvoltat de UE, ce promovează respectarea agendei climatice şi de protecţie a mediului în comerţul cu bunuri, servicii şi tehnologii.

În cele ce urmează, vom oferi câteva argumente asupra modului în care un acord transatlantic privind energia ar putea să ridice competitivitatea atât a economiei Europei, cât şi a Statelor Unite.

Partea americană a avut reţineri până acum în privinţa deschiderii unui capitol de energie în TTIP, susţinând că, pe de o parte, energia este un subiect special, neinclus în agenda Organizaţiei Mondiale a Comerţului (aşadar fiind subiect numai al acordurilor bilaterale), şi că, pe de altă parte, la finalizarea acordului, exporturile de gaz natural lichefiat (GNL) către Europa vor fi oricum suficient de încurajate dacă va exista o cerere pentru gazul american.

Înainte de analiza detaliată a problematicii energiei în TTIP, ar merita să fie prezentată sintetic situaţia actuală de pe cele două maluri ale Atlanticului.

În SUA, atât consumul, cât şi producţia de energie sunt în creştere, iar dependenţa de importuri este în puternică scădere, având perspectiva poziţionării ca exportator net după 2017.

Energia este ieftină ca urmare a unei serii de motive: a revoluţiei gazelor şi a petrolului de şist, a embargoului la exportul de ţiţei, a limitării exportului de GNL prin bariere administrative, a inexistenţei terminalelor de lichefiere, dar şi a unei agende climatice mai puţin ambiţioase (în curs de schimbare însă).

SUA par în continuare a fi mai motivate să utilizeze energia în scopul atingerii obiectivelor de politică externă în paralel cu funcţionarea eficientă a pieţelor, decât să se angajeze în acorduri multilaterale cu obiective diverse.

În acelaşi timp, în Europa, consumul de energie primară este plafonat, producţia se află în declin, iar dependenţa de importuri este în creştere, bătrânul continent fiind cel mai mare importator de energie din lume.

Este improbabil ca în UE să se repete revoluţia gazului de şist american pentru că acestuia îi lipsesc cadrul legal, forţa de muncă specializată, cunoaşterea tehnologiei şi mecanismele de finanţare sofisticate, precum şi sprijinul opiniei publice. În plus, UE are o agendă de decarbonizare ambiţioasă de reducere cu 40% a emisiilor în 2030 faţă de 1990.

Toate acestea fac ca, pentru consumator, energia electrică să fie de două ori mai scumpă, iar gazele naturale cu 60% în UE faţă de SUA, aceste diferenţe semnificative de preţ având un impact asupra competitivităţii economiei europene, mai ales în sectoarele energo-intensive şi în multe alte industrii cu risc de relocare în SUA.

Pentru a compensa aceste dezavantaje, UE s-a concentrat pe inovaţie, pe crearea de produse cu valoare adăugată mare şi pe reducerea intensităţii energetice a economiei europene, în paralel cu practicarea de bariere tarifare şi netarifare la importuri mai mari decât cele americane.

Priorităţile UE sunt prezentate în recent adoptata Uniune Energetică şi ar putea fi sintetizate în aprovizionarea cu energie care să fie sigură, ieftină şi sustenabilă.

Context european problematic: energia şi competitivitatea economiei

Consumul de energie în UE a rămas aproximativ neschimbat la un nivel mediu de 1.680 mln. toe (tonnes of oil equivalent) pe an între 1990 şi 2013. Menţinerea nivelului a fost rezultatul schimbărilor în structura economiei europene şi creşterii eficienţei energetice.

Producţia de energie primară în UE în 2013 a fost de cca 800 mln. toe, ceea ce a dus la o pondere de 53% a importurilor în totalul energiei consumate. Deşi cantitatea de energie consumată nu a suferit schimbări semnificative, s-au înregistrat modificări în structura consumului de energie din UE din ultimii 25 de ani; astfel, ponderea tipurilor de energie consumată s-a schimbat, având loc o dublare a ponderii surselor regenerabile, o creştere a consumului de gaz natural, respectiv o scădere a consumului de ţiţei şi de cărbune¹.

UE depinde de importuri în proporţie de 90% la ţiţei de pe o piaţă globală şi competitivă şi de 66% la gazele naturale, care se tranzacţionează pe trei pieţe regionale, şi anume SUA, Europa şi Asia. Consumul anual de gaze naturale al UE este de 500 mld. mc, iar importurile provin în principal din Norvegia (34%), Rusia (33%), Algeria (14%) şi Qatar, şi se bazează mai ales pe contracte pe termen lung, cu preţul indexat la cotaţiile ţiţeiului.

Gazul natural importat în Europa este transportat în cea mai mare parte prin conducte, capacitatea acestora fiind de 400 mld. mc pe an. Se estimează că dependenţa UE de importurile de gaze naturale va creşte în viitor în condiţiile declinului producţiei interne din surse convenţionale, precum şi din cauza nedemarării exploatărilor de gaze de şist.

Dependenţa crescută de importuri are o influenţă majoră asupra competitivităţii economiei europene. Aceasta se adaugă la costurile unui model social nesustenabil, în care, la 7% din populaţia planetei şi 25% din PIB-ul global, UE suportă 50% din cheltuielile globale pentru protecţia socială. Totodată, lipsa de flexibilitate a modelelor de finanţare a afacerilor, bazate în preponderenţă pe creditarea bancară, în detrimentul pieţei de capital sau de capital la risc, precum şi rămânerea în urmă în inovaţie şi antreprenoriat, slăbesc competitivitatea economiei europene.

Antreprenorii europeni sunt cei mai descurajați de perspectiva eșecului (40%), mai rău decât cei din în Africa Subsahariană (24%) sau America Latină (28%). În clasamentul mondial al companiilor finanțate prin capital la risc și care au o valoare de cel puțin 1 mld. USD (făcut de WSJ și DJ), doar 8% din companiile prezente sunt din Europa, faţă de Asia (25%) şi SUA (67%). În plus, Europa se confruntă cu o adevărată „stagnare digitală”, fiind mult în urma SUA şi depăşită, în mod stânjenitor, de dezvoltarea economiei digitale din ţările emergente.

Câştigătorii şi perdanţii embargoului

Pentru a vedea care ar fi impactul eliminării embargoului la exportul de ţiţei şi al liberalizării exportului de energie asupra celor două economii, precum şi pentru a înţelege pe ce poziţii se află în negocieri cele două părţi, este util să trecem în revistă principalii beneficiari şi perdanţi ale situaţiei curente.

În ceea ce priveşte SUA, sectoarele care au de câştigat de pe urma menţinerii embargoului sunt sectorul de rafinare şi industriile energo-intensive,respectiv metalurgia, industria sticlei şi cea a îngrăşămintelor.

Perdanţii actuali din SUA sunt producătorii de ţiţei şi gaze naturale care sunt captivi pe piaţa americană, inclusiv investitorii în sector care operează cu costuri mai mari de producţie şi care au făcut investiţiile înainte de prăbuşirea preţului hidrocarburilor pe piaţa SUA. De asemenea, şi prestatorii de servicii petroliere de explorare şi producţie au de pierdut în urma embargoului, precum şi producătorii de cărbune, al cărui preţ a scăzut mult sub presiunea hidrocarburilor ieftine, şi producătorii de echipamente şi utilaje care se confruntă cu o cerere scăzută în condiţiile abandonării proiectelor cu costuri mai mari.

Într-o anumită măsură, putem vorbi de pierderi în ansamblul economiei americane, a cărei competitivitate depinde considerabil de energia ieftină cu impact de slăbire a inovării. Dacă, până recent, se considera că embargoul reduce preţul benzinei la pompă, un raport al IEA, precum şi un studiu al Biroului pentru Buget al Congresului, indică o reducere între 1,5 şi 13 cenţi pe galon în condiţiile ridicării acestuia.

Întorcându-ne privirea asupra spaţiului european, în mod paradoxal, există sectoare ale economiei europene care beneficiază indirect de preţul ieftin al energiei în SUA: producătorii de electricitate care utilizează cărbune importat din SUA şi economia europeană per ansamblu care, pentru a rămâne competitivă, este obligată să se concentreze pe eficienţa energetică şi designul inovator al produselor.

Perdanţii europeni sunt uşor de identificat şi sunt reprezentaţi de: sectorul de rafinare care şi-a redus capacitatea cu cca 10% începând cu 2008, şi industriile energo-intensive confruntate cu relocarea operaţiilor în SUA, cu impact asupra veniturilor bugetelor guvernelor europene şi salariaţilor.

Prezenţa ţiţeiului şi gazului natural provenit din SUA pe piaţa internaţională ar diversifica sursele de aprovizionare şi ar contribui la creşterea securităţii energetice, inclusiv pentru aliaţii SUA.

De asemenea, cărbunele ieftin importat din SUA contribuie la creşterea emisiilor de gaze cu efect de seră în Europa.

Toate acestea descriu un peisaj complex cu stakeholderi numeroşi şi cu interese divergente, inclusiv în interiorul celor două tabere, ceea ce complică negocierile TTIP.

Embargoul – relicvă a războiului rece?

Discuţiile cu privire la includerea comerţului cu energie în acordul TTIP trebuie să încerce nu numai să armonizeze interesele diferiţilor stakeholderi, ci şi să găsească soluţii pentru eliminarea principalelor bariere legislative existente pe cele două continente. În acest sens, ar trebui menţionat că nu există bariere tarifare pentru comerţul cu energie între SUA şi UE, cu excepţia echipamentelor pentru centrale eoliene (tarife de 1,25 şi 2,7 %).

Principalele obstacole sunt de natură netarifară şi se referă la embargoul privind exportul de ţiţei şi dificultăţile în exportul de gaz natural, la cerinţele de mediu şi la directiva referitoare la calitatea combustibililor în UE.

Urmare a embargoului asupra exporturilor de ţiţei către SUA şi alte câteva state occidentale plus Japonia, instituit de ţările OAPEC în urma războiului din octombrie 1973, SUA au adoptat în decembrie 1975 o lege care interzice exporturile de ţiţei (cu anumite excepţii pentru Canada şi indirect Mexic). Ţiţeiul „light sweet” care era exceptat de la interdicţie nu era disponibil în cantităţi suficiente pentru a fi exportat, acesta fiind produs mai ales în Texas.

Exporturile de gaze naturale din SUA sunt la rândul lor supuse anumitor restricţii. În primul rând, companiile care doresc să exporte GNL în ţări cu care Washingtonul nu are acorduri de liber schimb (non-FTA) trebuie să depună cereri la două organisme guvernamentale, Departamentul de Energie (DoE) şi Comisia Federală pentru Reglementare în Energie (FERC) şi să treacă printr-un proces lung şi costisitor care să confirme că exportul este aliniat cu interesul naţional al SUA.

Europa nu este singura destinaţie posibilă a GNL-ului american

Unii analişti au considerat că GNL american nu va avea ca destinaţie Europa, chiar dacă procedurile administrative s-ar simplifica în context TTIP prin acordarea statutului de FTA, deoarece preţurile ridicate vor face piaţa asiatică mult mai atrăgătoare. Acesta a fost încă un exemplu de ignorare a forţei extraordinare a pieţelor.

În paralel cu scăderea cotaţiilor la Henry Hub la 2.66 USD în septembrie 2015, am asistat şi la dispariţia „primei” de pe piaţa asiatică (care atrăgea exporturile de GNL către estul Asiei), şi la o convergenţă a cotaţiilor NBP din Marea Britanie cu cea asiatică la circa 7 USD/1 mln. BTU.

Scăderea cotaţiilor GNL pe piaţa asiatică a fost determinată de expirarea moratoriului prin care Qatar îşi limita exporturile, de reluarea programului nuclear japonez după Fukushima, dar şi de apariţia unor noi furnizori (Papua Noua Guinee şi Africa de Est).

Dincolo de simplificarea procedurilor pentru exporturile de GNL american este nevoie şi de investiţii semnificative în terminale de lichefiere pe Coasta de Est şi regazificare în Europa. În prezent, pe teritoriul european, sunt operaţionale 23 de terminale de import GNL cu o capacitate de 200 mld. mc pe an. 8 terminale cu o capacitate de 50 mld. mc pe an se află în faza de construcţie, şi 34 de terminale cu o capacitate de 190 mld. mcsunt proiectate. GNL reprezintă astăzi 15% din totalul importurilor europene de gaze, iar terminalele de regazificare au fost subutilizate (25%) în 2014, în principal datorită cererii mari din Asia la preţuri aproape duble faţă de cele europene.

Dezindustrializarea Europei

Pe lângă comerţul direct cu energie, TTIP va avea un impact şi asupra industriei europene.

În prezent, industria are o pondere de 80% în exporturile europene şi ea concentrează 80% din investiţiile private în cercetare-dezvoltare-inovare. În timp, ponderea acesteia în valoarea adăugată brută a economiei UE a scăzut de la 18% în anul 2000 la 15% în anul 2012. Din 2008 până acum, sectorul a pierdut 3,5 mln. locuri de muncă, iar competitivitatea i-a fost afectată de costurile mai ridicate de energie şi forţă de muncă decât ale competitorilor americani şi asiatici.

Eliminarea barierelor tarifare şi netarifare poate avea un impact semnificativ mai ales asupra industriilor energo-intensive, cu precădere industria metalurgică şi cea chimică, cea a materialelor de construcţii şi a celulozei şi hârtiei fiind mai puţin afectate.

În acest moment, tarifele de import sunt ceva mai mari în UE comparativ cu SUA (2,3% vs. 1,7%). Pentru produsele metalurgice, tarifele sunt de 1,6 EUR, iar pentru produsele chimice de 2,3 EUR.

Barierele netarifare estimate în echivalent ad valorem sunt semnificative, de 17% pentru produsele metalurgice şi de 19% pentru produsele chimice. Şi acestea sunt mai ridicate în UE decât în SUA, aşa încât o eliminare completă a acestora în condiţiile menţinerii celorlalte avantaje competitive ale SUA, inclusiv energie ieftină, va duce la o creştere semnificativă a importurilor din SUA.

În ceea ce priveşte sectorul metalurgic al UE, se estimează că TTIP va duce la o reducere a producţiei, variind între 0,7 şi 1,5%, în diferite scenarii, în timp ce impactul asupra industriei chimice va fi mai mic.

Cum va fi afectată România?

Eliminarea embargoului la exportul de ţiţei şi de simplificare a procedurilor la exportul de GLN, combinat cu construcţia de terminale inclusiv în Marea Egee, ar creşte gradul de securitate energetică al UE, fapt de care ar beneficia şi ţara noastră.

În acelaşi timp, o serie de companii care operează în sectoarele energo-intensive (Alro, Sidex, Azomureş, Amonil), în ale căror costuri gazul natural şi energia au o pondere importantă, ar putea fi afectate semnificativ.

Soluţia e în afara TTIP-ului?

Pe 9 octombrie 2015, Camera Reprezentanţilor a votat cu o largă majoritate (261 la 159) ridicarea embargoului asupra exporturilor de ţiţei, iar 26 de congresmeni democraţi au votat alături de republicani. Legea urmează să fie dezbătută în Senat.

Acesta este rezultatul unui efort de lobby intens din partea mai multor grupuri care au făcut campanie atât pe dimensiunea economică, pozitivă, a ridicării embargoului (creştere de PIB, exporturi, scăderea preţurilor), cât şi pe cea geostrategică (intrarea SUA ca exportator pe piaţa globală a ţiţeiului dominată de ţări cu regimuri nedemocratice, fapt care ar creşte securitatea în aprovizionare, inclusiv pentru aliaţii SUA) sau chiar morală (ar fi pervers ca Washingtonul să sprijine reluarea exporturilor iraniene în paralel cu interzicerea celor americane).

Votul Camerei Reprezentanţilor este încă un episod din disputa dintre Congres şi Casa Albă pe subiectul energiei. Preşedintele Obama a reacţionat ameninţând cu veto-ul, argumentând că Legislativul american ar trebui să se concentreze mai degrabă pe creşterea eficienţei energetice şipe trecerea la o economie cu emisii reduse, prin eliminarea subvenţiilor pentru companiile petroliere şi încurajarea investiţiilor în energia eoliană, fotovoltaică, , decât să încurajeze producţia de combustibili fosili.

Deşi este riscant de făcut pronosticuri în privinţa rezultatului final al acestui nou episod al disputei dintre legislativul şi executivul american, dimensiunea victoriei de etapă obţinută prin votul Camerei Reprezentanţilor nu poate fi subestimată.

Este posibil ca ridicarea embargoului să fie acceptată de Casa Albă la schimb cu legislaţie care să interzică arderea la capul sondei a gazului asociat ţiţeiului de şist. O mare parte a acestei probleme este localizată în Bazinul Bakken din Dakota de Nord, unde acesta reprezenta în 2014 28% din totalul gazului produs, respectiv 45% din totalul gazului ars la capul sondei în SUA. Iar o problemă localizată este mai uşor de rezolvat.

Într-adevăr, ar fi fost oarecum atipic pentru campionul pieţei libere să se cantoneze într-un embargou care aduce aminte de metodele unor regimuri nedemocratice din perioade istorice trecute.

În final, ar merita poate reamintit că, în fond, proiectul european a început în anii ’50 cu proiectul Uniunii Cărbunelui şi Oţelului, şi care avea o componentă puternică de energie, pentru a ajunge la ceea ce este astăzi Uniunea Europeană. Poate că proiectul ar merita să fie replicat şi în contextul TTIP, la o nouă scară.