Între criteriilor reale de convergență, după care e evaluată economia pentru a fi compatibilă cu zona euro, se poate afirma că mai e mult de lucrat la gradul de deschidere a economiei (totalul dintre exporturi și importuri, raportat la PIB).
Acest indicator a atins un maximum în anul 2011, după care a început să bată pasul pe loc sub pragul de 75% din PIB.
Criza a dus la diminuarea gradului de deschidere până la mai puțin de 60% în anul 2009, în pofida faptului că rezultatul economic a fost în scădere pronunțată iar exporturile au reușit să se mențină ca pondere în PIB.
Revenirea a fost facilitată prin avansul semnificativ pe partea de livrări la extern, consecință directă a investițiilor externe anterioare în modernizarea și creșterea capacităților de producție. Totodată, s-a produs reluarea importurilor pe măsură ce consumul populației a crescut la loc, după tăierile de venituri din 2010.
Trebuie observat, însă, că ponderea exporturilor în PIB s-a plafonat sub 35% și a înregistrat chiar un mic recul în 2012. În același timp, importurile s-au redus din 2011 până în 2013, pentru a marca o reluare palidă a creșterii în anul 2014. Foarte probabil, și aici se văd consecințele importurilor mai scăzute pentru retehnologizare față de necesarul impus de o creștere mai robustă a economiei.
Cu 71% din exporturile amintite mai sus către partenerii din UE și 75% din importuri provenite de la aceiași parteneri, România este conectată corespunzător din punct de vedere structural pentru aderarea la Zona Euro. Însă nivelul schimburilor externe raportat la PIB mai lasă de dorit, chiar dacă ar fi să ținem seama de mărimea economiei.
Datele Eurostat arată că ne situăm încă sub media UE și sub media Zonei Euro, iar gradul de deschidere al economiei se află semnificativ sub cel al Poloniei, țară mai mare și similară ca structură a economiei, provenită tot din fostul bloc estic.
Evident, nu ne putem compara cu țările mai mici aspirante la Zona Euro, precum Ungaria sau Cehia, care sunt similare cu Slovacia, Estonia și Slovenia, deja intrate în Euroland.
România ar fi undeva mai aproape de economiile unor țări latine mari, precum Franța sau Italia, sub Germania ( situată aproape de media UE și cea a Zonei Euro) dar și – atenție ! – doar ușor peste nivelul Greciei.
Ceea ce spune multe despre poziționarea în funcție de deschiderea economiei în cazul în care, eventual, am ajunge să întâmpinăm dificultăți ulterior trecerii la euro.
Din datele de mai sus rezultă că, din perspectiva nivelului schimburilor externe, suntem oricum mai puțin bine plasați pentru aderarea la euro decât state ca Polonia, Ungaria sau Cehia, care nu se grăbesc să anunțe o dată pentru schimbarea monedei naționale.
Pe de altă parte, însă, n-ar fi exclus ca și această dimensiune a conectării cu spațiul econmomic comunitar să fie una de optim.
Peste un anumit nivel, s-ar putea ca avantajele păstrării unei monede proprii pentru o potențială devalorizare în caz de necesitate să prevaleze asupra angajamentelor semnate la intrarea în UE (a se citi obligația de a adopta cândva euro ca mijloc de plată pe teritoriul național).
Urmărește-ne pe Google News
4 răspunsuri
Articol:
,,…suntem oricum mai puțin bine plasați pentru aderarea la euro decât state ca Polonia, Ungaria sau Cehia…”
Comentariu:
De ce nu: ,,.. si mai putin expusi unei crize a zonei euro ori a economiei globale…” ?
faptul că strugurii sunt acri nu e un motiv de bucurie că nu ajungem la ei … 🙂
Mda…Bine zis! Dar pina la Aderare mai este…Autorul a punctat deja: ,,…Evident, nu ne putem compara…”.
Dar daca tot suntem la zicatori, sa va ofer si exemplu demn de … ,,Capra vecinului”:
Sunt curios cum vor arata cifrele, acestea in special si cele economice, in general, ale tarilor in cauza, mai ales cele ale Cehiei si Slovaciei – cu importante cifre ale productiei de masini si componente sub licenta (se-ntelege ca mare parte iau calea exportului), cam peste cateva luni, tinind cont de scandalul ,,DieselGate”…
Cu adoptarea monedei euro se pierde acea „portita” numita devalorizare a monedei (cit de cit controlata) . Ca urmare se produc schimbari epocale in insasi valoarea PIB national dar si a nivelului de taxare . Exemplu :
– Daca in 2008 PIB mioritic era de 139,8 miliarde euro ,doar in 2013 a depasit aceasta valoare . La 144,7 miliarde euro . Ca urmare , maretele cresteri de PIB (in lei) din acest interval (2008- 2013) practic sint criza neagra , cel mult stagnare (calculat in euro) . Greu de publicizat pe ecrane si atunci e evident ca se pune accentul pe cresterea PIB dar in lei .
– Acest „calcul” de PIB mioritic in lei permite guvernarii (oricare) sa mareasca incasarile fiscale (noi taxe, noi mariri de accise , mai un forfetar , o taxa pe stilp, mai o marire de salariu minim ) dar si sa se laude ca nu creste presiunea fiscala in procente PIB (calculat in lei) .
La adoptarea monedei euro aceste „jonglerii” inceteaza si atunci chiar devine imposibil sa maresti taxele , impozitele mentinand presiunea fiscala invariata .
Inclusiv marirea cheltuielilor bugetare „dupa necesitati ” si nu legata de efectivul andament a incasarilor fiscale se transforma in un bumerang .
In linii generale si din experienta proprie de zeci de ani peste hotare , cu moneda euro rezista exclusiv cine e capabil sa controleze la singe cheltuielile bugetare si in paralel sa aiba un export mai mare ca importul .(intra mai multi euro in tara decit ies) . Ambele masuri sint strins legate una de alta si reprezinta cea mai mare problema pentru oricare clasa politica . A nu reusi in oricare din aceste masuri ( sau in ambele cumulat) ) produce efecte vizibile. Identice ca in Grecia , Spania , Portugalia , Italia unde doar cresterea datoriei publice pina la nivele imposibile de rambursat ascund saracirea reala a populatiei din lipsa de competivitate economica in o zona cu moneda comuna .