Dacă ar fi să punem marea problemă într-o singură frază, ea ar suna cam așa :
Detaşarea de rezultatele economice/implicarea în rezultatele electorale a unui public copleşit de avatarurile vieţii de zi cu zi este strategia câştigătoare utilizată repetat în ultimii 25 de ani. Plus distanţarea de integrare europeană şi mondializare, prin implicarea în beneficii fără obligaţii, ceea ce e un basm de adormit vigilenţa unor adulţi cărora li se spune ceea ce vor să audă.
Die Hard a devenit Die Easy pentru partidele care încearcă să salveze luarea de ostatici şi aruncarea edificiului social în aer. Scena politică românească apare ca un never ending sequel în care John McClane moare după fiecare salvare miraculoasă, terminat nu de gloanţele adversarilor ci de nepăsarea sau indignarea obtuză a celor salvaţi.
Numai teroriştii macroeconomici se ridică din nou, pentru a genera un nou episod al luptei pentru stabilitate (fără de care nu poate exista decât o prosperitate de moment, momentul trecător al majorărilor de pensii şi salarii), fără perspectivă în veniturile bugetare şi fără susţinere în activitatea de producţie, subturată şi subtaxată în raport cu necesităţile.
Acum, Bruce Willis s-a retras din activitatea de Sisif al societăţii, în lipsa speranţei că se mai poate schimba ceva în ciclul inexorabil al accesului la putere. Prea mulţi au memoria cât a unui peştişor auriu în borcanul lui, unde i se aruncă periodic cantităţi ochiometrice de purici deshidrataţi.
Speranţa a rămas la cei care lucrează în clădire şi produc utilităţile necesare. După care, în timpul liber trebuie să o facă pe poliţiştii de cartier ai democraţiei, aşa cum se pricep şi cu mijloacele pe de râs pe care le au la îndemână. Cu punctul de sprijin în exterior şi cu simpatia celor din clădirile de pe aceeaşi stradă, mult mai solide şi mai bine organizate.
Paradoxal, la noi, raportul holywoodian s-a inversat iar finalul tragic este că sintagma Die Hard se aplică celor care repetă mecanic şi tot mai apăsat schemele simpliste ale loviturilor de rachetă informaţională. Pe modelul tenisului robotizat şi procentizat care l-a detronat pe Ilie Năstase, precum şi bucuria de a progresa prin talent şi excelenţă.
În zgura apelului la reflexul pavlovian al clopoţelului ce anunţă hrana, s-au strecurat interese obscure. Duplicitatea discursului public îngrijit, în contrast cu opulenţa privată a traiului de nabab din surse primare publice, a devenit o adevărată ştiinţă. În care unii şi-au dat doctoratul, plagiindu-se reciproc.
Istorice sau mai recent apărute, tentativele politice de opunere la acest curent devastator ce frânează periodic aşezarea pe baze solide a României, au fost măturate sistematic. Au primat interesele unui establishment moştenit şi eficientizat capitalist, chitit să extragă foloase pe uşa din spate, la schimb cu beneficiile cu iz de fantezie economică, oferite la vedere.
Soluţia pare imposibilă, pentru că jocul practicat este infailibil, la două capete. Nu poţi lăsa teroriştii să arunce clădirea în aer dar nici nu-i poţi împiedica, fără să faci mizerie şi să creezi disconfort. Cum credeţi că l-au privit în ziua următoare cei care lucrau în Nakatomi Building pe John McClane după ce le-a făcut praf câteva etaje ? L-ar fi ales administrator ?
