(1) în sens larg, venitul sau remunerarea
unui capital. Este însuşită de proprietarul oricărui
capital antrenat într-o activitate economică oarecare
sub formă de excedent în raport cu capitalul respectiv
avansat. D. se justifică prin serviciul obişnuit sau
normal adus de un capital în condiţii normale. În cazul
că utilizarea capitalului are loc în condiţii de risc,
acesta se acoperă prin plăţi suplimentare ce măresc
suma încasată de proprietar fără a fi însă d. Este
obţinută fie ca remunerare pentru orice împrumut
bănesc în condiţii de garanţie, fie că este adusă de o
obligaţiune sau orice altă valoare mobiliară cu
aceleaşi garanţii, fie că este câştigată prin serviciul
realizat cu orice element de capital real (maşina,
utilajul, clădirea de hotel, brevetul de invenţii etc.)
pe orice piaţă concurenţială când riscurile sunt
inexistente sau când toţi factorii de risc au constituit
deja obiectul plăţii unor prime speciale care acoperă
integral riscurile respective. Fiind un surplus plătit
proprietarului, peste mărimea capitalului folosit, d.
reprezintă o formă de venit care se poate realiza numai
într-o activitate sau acţiune economică ce se carac-
terizează prin eficienţă, în care se produce mai mult
decât se cheltuieşte. D. sintetizează extrem de
numeroase aspecte din activitatea economică şi de
aceea i se conferă, atât în teorie, cât şi în practică, o
foarte mare capacitate de a releva schimbările şi
tendinţele care se manifestă. (2) În sens restrâns,
venitul sau remuneraţia capitalului împrumutat,
răsplata primită sau plătită pentru folosirea sumelor
cedate pe un timp determinat. Termenul de d. a apărut
cu acest sens, iar împrumutul avea ca destinaţie con-
sumul. Creditul cu destinaţie economică productivă
era rar întâlnit, dar în condiţiile economiei de piaţă
şi, îndeosebi, în economiile moderne a devenit
predominant. Acest gen de d. are multe modalităţi
sau forme de existenţă. Dintre acestea distingem: a)
d. pe piaţa monetară, care se aplică în general
creditelor pe termen scurt, pe care băncile le
contractează între ele sau cu banca centrală. Aceasta
constituie, de fapt, baza altor forme ale d.; b) pentru
certificatele de depozit sau pentru bonurile de
trezorerie care formează d. bancară de bază; c) d.
creditelor consimţite de bănci şi alte instituţii
financiare pentru întreprinderi; d) taxa de scont co-
mercială sau scontul comercial; e) scontul oficial; f)
diferite alte forme de d. pentru plasamente pe termen
scurt şi mediu care se practică de casele de economii
sau bănci pentru depozitele la vedere şi la termen,
pentru construcţia de locuinţe etc.; g) d. pe piaţa
obligaţiunilor, care este considerată tipică pentru
plasamente pe termen lung etc. Sub orice formă s-ar
manifesta, d. are o mărime care se determină în
funcţie de cererea şi oferta de capital, precum şi de
celelalte condiţii ale pieţei. Mărimea se exprimă prin
masa şi rata d. Mărimea d. poate fi: a) fixă – nu se
modifică pe perioada perceperii sale; b) variabilă –
se modifică în decursul perceperii sale, la anumite
intervale de timp în funcţie de condiţiile pieţei (v.
Capital, Credit).
