Strategia industrială europeană de apărare (EDIS), publicată în martie 2024, propune ca țările Uniunii Europene să urmărească să își procure cel puțin 50% din echipamentele de apărare din interiorul UE până în 2030, crescând la 60% până în 2035.
Potrivit strategiei, doar aproximativ 20% din achizițiile de apărare din 2022 au fost făcute de la furnizori UE, în timp ce importurile de arme și muniții au crescut substanțial de la începutul războiului de agresiune al Rusiei împotriva Ucrainei.
Ținta de 50 la sută ar putea să nu fie fezabilă pe termen scurt, având în vedere nevoia actuală de achiziție rapidă de muniție și arme, dar există o anumită logică în spatele acesteia în ceea ce privește obiectivele politicii industriale pe termen mediu și lung.
Dirijarea cererii către producătorii europeni ar putea stimula tehnologia de apărare și baza industrială a UE (EDTIB), în special pentru noile tehnologii. În deplasarea către țintă, totuși, trebuie pusă o întrebare de bază: Ce cotă din echipamentele de apărare achiziționează în prezent țările UE de la furnizorii lor interni, din alte țări UE și restul lumii?
Cât de mari sunt importurile de armamente
Datele colectate de Bruegel oferă o imagine a modului în care importurile de armamente au evoluat în 6 state membre NATO între 2018 și 2023.
Analiza valorii importurilor de echipamente militare ca pondere din cheltuielile totale pentru echipamente militare pentru țările selectate arată că cheltuielile cu echipamentele militare sunt îndreptate în principal către producătorii interni.
Nu este neapărat o veste bună pentru că producătorii cu locuri de producție europene ar putea fi în continuare companii din afara UE.
Distribuția importurilor de arme pentru toate țările UE, Regatul Unit și Statele Unite, calculând ponderile importurilor de arme și muniții pe surse de proveniență (intra-UE, din SUA, din Marea Britanie, din state NATO, din state terțe) arată că pentru nicio țară din UE importurile directe din SUA nu reprezintă 50% din achizițiile totale de apărare.
Datele arată, de asemenea, că peste 70% din importurile de arme au provenit de la aliații NATO în 2023, ceea ce ar trebui să atenueze parțial temerile de dependență de furnizorii militari străini. Cei mai mari importatori de arme din SUA sunt Germania, Polonia și Marea Britanie.
Datele folosite (sursă UN Comtrade) s-ar putea să nu conțină toate importurile militare, așa că au fost analizat și datele raportate de agențiile naționale de apărare franceze și spaniole, care acoperă importurile militare până în 2022, respectiv, 2021.
Ce arată datele naționale: obiectivul de 50% pentru achizițiile militare din interiorul UE este deja atins
În 2022, importurile militare ale Franței au venit în mare parte din Europa (aproximativ 70 la sută), importurile din UE reprezentând aproape 60 la sută din totalul importurilor. Americile (întreaga regiune, nord și sud) au reprezentat doar aproximativ 10% din total (Ministerul Forțelor Armate, 2024).
Modelul este similar pentru Spania. În 2021, țările UE au furnizat 76% din totalul importurilor de echipamente militare în țară, în timp ce SUA au furnizat 6%. Când au inclus Regatul Unit, furnizorii europeni au atins 80% din totalul importurilor militare ale Spaniei (Ministerio de Defensa, 2023).
Cifrele par să arate că imaginea dependenței de furnizorii din afara UE oferită de Comisia Europeană în EDIS este inexactă. De fapt, obiectivul de 50% pentru achizițiile militare din interiorul UE este deja atins, chiar confortabil.
Chiar dacă situația geopolitică actuală crește importurile de apărare din afara UE, este probabil ca această tendință să se inverseze odată ce nevoia urgentă de arme din cauza invaziei Ucrainei de către Rusia va trece.
Graficul de mai jos arată cheltuielile militare germane din 2020 până în 2024. Din nou, marea majoritate a cheltuielilor militare ale Germaniei sunt destinate producătorilor interni. Producătorii non-europeni au dobândit un rol mai mare doar în ultimii doi ani.
Cât de mari sunt achizițiile din SUA
Documentele Comisiei Europene evidențiază drept ”îngrijorare” creșterea achizițiilor de către țările UE din programul US Foreign Military Sales (FMS) între 2021 și 2022. În această perioadă, armele exportate în cadrul acestui program din SUA către UE au crescut cu 89 la sută.
Acest procent este corect, dar nu oferă o imagine completă, deoarece exporturile sub americane au scăzut drastic în 2021 (o scădere de 59 la sută față de 2020) și, prin urmare, pur și simplu au revenit în 2022.
Comparativ cu media 2014-2021, exporturile SUA către UE în cadrul FMS în 2022 au fost cu 48% mai mari, în termeni reali- o creștere rezonabilă, având în vedere declanșarea unui conflict militar major în imediata vecinătate a UE.
În plus, deși tendința este ascendentă, este mai moderată în termeni reali, ceea ce sugerează că nu a existat un salt enorm în dependența militară a UE de SUA (graficul de mai jos).
În concluzie, pericolul dependenței de furnizorii străini în lanțurile de aprovizionare cu produse de apărare pare în acest moment exagerat, dar asta nu înseamnă că UE nu trebuie să planifice o strategie, în special pe termen mediu și lung.
UE ar trebui să aibă, de asemenea, să se concentreze pe produse de apărare de înaltă tehnologie realizate de firme de pe continent, pentru a spori superioritatea tehnologică și pentru a beneficia de efectele pozitive ale creșterii care pot apărea din industria de apărare.
Redirecționarea achizițiilor de arme către producători autohtoni ca măsură de a crea locuri de muncă nu este neapărat adecvată într-o economie a zonei euro cu cifre foarte scăzute ale șomajului: este probabil ca inițiativa să atragă către industria de apărare doar lucrători din alte întreprinderi, nu neapărat să integreze în muncă persoane fără ocupație.
***
Urmărește-ne pe Google News
