Având în vedere promisiunile de majorare semnificativă a pensiilor în următorii ani, am căutat în trecut o perioadă similară, în afară de isprava din 2008-2009 care a dezechilibrat definitiv bugetul asigurărilor de stat şi l-a trimis cu deficitul anual spre suma de patru miliarde euro, ce trebuie virată de la bugetul de stat pentru a acoperi diferenţa între sumele colectate din salarii şi sumele plătite efectiv.
Am găsit, înainte de anul 1989, când (cel puţin în teorie) aveam un sistem de preţuri fixe iar puterea de cumpărare a banilor primiţi ar fi trebuit să se păstreze, următoarele date publicate de INS în Breviarul statistic al României pe anul 1991, la paginile 24 şi 26, unde regăsim pensia medie lunară din sistemul asigurărilor sociale şi dinamica pensiei medii reale ( puterea de cumpărare efectivă a sumelor primite).
După cum se poate vedea, în deceniul care premers evenimentele din decembrie 1989, pensia medie a fost majorată cu circa 46%, până la 1.420 de lei, dar puterea efectivă de cumpărare a acestei sume de bani a scăzut cu şase procente. De-abia după schimbarea de regim, pensia medie a fost majorată cu încă 11%, până la 1.575 lei şi de-abia aşa a urcat, în termeni reali, peste nivelul din 1980.
Foarte interesantă este şi raportarea evoluţiei pensiei reale la cea a salariului real, prezentat în acelaşi breviar statistic al INS şi tot la pagina 24. Valorile consemnate sunt şi în acest caz mai mici faţă de cele din 1980, dar, de reţinut, sunt mai mari faţă de cel ale pensiei reale, până în 1990.
Se pare că pe vremea socialismului (deşi aveam doar 2,2 milioane de pensionari în 1989, de la 1,6 milioane în 1980 – la circa opt milioane de salariaţi) se înţelegea ceva mai bine că pensiile se dau din salarii. Precum şi faptul că nu e recomandat creșterea pensiilor să depăşească în dinamică reală pe cea a salariilor, care asigură sursa principală de finanţare.
În treacăt fie spus, atunci această sursă nu era doar principală, era chiar singura. Cum am avut şi noi până în 2006 şi 2007, când cheltuielile cu pensiiile încă se mai asigurau integral din contribuţiile sociale cu care erau taxate salariile.
(Citiți și: ”Noua și spectaculoasa lege a pensiilor: creștere cu 130% a cheltuielilor, formulă nouă de recalculare, noi indemnizații luate în calcul ”)
Transferul de la bugetul de stat pentru a asigura echilibrarea cerută de lege a bugetului asigurărilor sociale (altminteri practicată mai prin toate statele UE), înseamnă că, de fapt, pensionarii îşi plătesc singuri o parte destul de importantă din pensie pe calea impozitelor directe şi indirecte (TVA, accize) achitate către bugetul de stat.
Dacă pensia ar fi mai mică cu sumele achitate de ei către stat şi virate apoi la bugetul asigurărilor sociale, rezultatul net ar fi acelaşi, doar că valoarea pensiei acordate de stat ar fi mai mică în termeni nominali şi, evident, mai puţin impresionantă.
Aşadar, pensia nominală, în expresie bănească simplă, fără a ţine cont de puterea efectivă de cumpărare care rezultă ulterior, este una, iar pensia reală este alta. Tot pensie se cheamă, dar ce contează în fapt este ce poţi face cu ea. În plus, manevra de majorare a pensiilor pe bază de viramente de la bugetul de stat umflă pensiile dar măreşte simultan şi impozitele care alimentează bugetul de stat.
Pentru că, altminteri, mărirea de pensii pe bază de expandare a datoriei publice şi/sau sacrificare a investiţiilor (inclusiv în spitale şi sănătate, care, mai ales de la o vârstă încolo, e mai bună decât toate) e sinucidere curată la nivelul finanţelor publice, după cum se poate vedea în cazul Greciei.
Care a mers cu majorarea pensiilor până a ajuns din urmă Germania fără să aibă, însă, şi economia Germaniei. Şi a trebuit apoi să sufere mai multe runde de ajustări financiare dureroase, soldate cu retrogradarea generală a nivelului de trai spre cel din Europa Centrală.
Sunt câteva consideraţii care ar trebui avute în vedere atât de factorii de decizie cât şi de beneficiarii eventualelor majorări bazate mai degrabă pe dorinţe şi trebuinţe decât pe susţinerea durabilă din partea economiei.
