Majoritatea statelor UE au o datorie publică peste nivelul maxim de 60% cerut de unul dintre cele cinci criterii cantitative de la Maastricht, conform datelor notificate la finele lunii aprilie la Eurostat ca definitive pentru anul 2011. În vârful clasamentul îndatorării, apar patru dintre statele cunoscute sub acronimul PIIGS, Grecia, Italia, Irlanda și Portugalia.
Spania avea un nivel considerabil al datoriei publice, dar mult sub cel al colegelor menționate. Cu toate acestea, ajutorul acordat recent din partea UE pentru sprijinirea sectorului bancar, de circa 100 miliarde euro, va majora și cuantumul acesteia cu aproape zece procente.
Celelalte trei mari economii ale UE în afară de Italia, au toate o datorie publică de peste 80% din PIB, similară cu cea a Ungariei și ( aproape ) a Austriei, dar au o altă capacitate de a genera venituri, o altă cotare pe piețele internationale și altă structură a deținerilor de către investitori interni și străini.
Statele ceva mai mici ca populație și teritoriu, dar cu economii de dimensiuni mai mari decât ale României, se păstrează într-o zonă relativ sigură, de 30 – 40% din PIB, chiar dacă eficiența ridicată și competitivitatea bună, precum și moneda în regim de flotare controlată, le-ar permite teoretic să solicite și să primească fonduri ceva mai ridicate ca și cuantum.
Statele mici și cu moneda legată rigid de euro prin sistemul de consiliu monetar, precum Bulgaria, au o abordare prudentă și o datorie foarte scăzută după uzanțele europene. Cea mai nouă membră a zonei euro, Estonia, deține și cea mai scăzută datorie externă raportat la PIB ( doar 6%), dar aici a jucat un rol important și conștiința publică.
Pentru sustenabilitatea datoriei este important nu doar nivelul datoriei ci și dobânda la care se poate face rostogolirea ei ( înlocuirea obligațiilor de plată scadente cu altele noi, preferabil pe termen mediu și lung). Această dobândă depinde de percepția investitorilor care urmăresc piața asigurărilor împotriva riscului de neplată.
De exemplu, costul asigurării datoriilor României prin contracte denumite credit-default swap (CDS) pe termen mediu (cinci ani), se situa la finele primului trimestru din acest an la 3,14%. Ceea ce e mai bine decât valoarea de 4,45% înregistrată după trimestrul al patrulea al anului trecut, dar peste cotația minima de 2,12% din luna aprilie 2011.Concret, asigurarea unei datorii de 10 milioane euro a României scadentă peste cinci ani costa la finele primului trimestru circa 314 mii euro, la o probabilitate de default ( neîndeplinirea obligațiilor de plată) de circa 20%.
La nivelul bugetului pe 2012, plățile în contul datoriilor deja contractate de România vor costa în 2012 aproximativ două procente din PIB, adică, „grosso modo” tot deficitul cash prevăzut pentru anul în curs. Practic, românii vor putea cheltui centralizat exact ce au colectat și vor avea deficit numai în contul datoriilor făcute anterior. Atenție, fără a le achita, ci numai pentru a le duce mai departe.
Importanța acestui indicator de politică economică rezidă în fondurile care nu mai pot fi alocate pentru sănătate, învățământ sau dezvoltare în baza datoriilor făcute și a dobânzilor ce trebuie achitate. Aici, capacitatea de a demonstra o politică economică sănătoasă este esențială. Un stat care are o sold al datoriei accumulate în timp de 80% dar este taxat cu dobânzi de 2% se află în aceeași situație ca un stat ce are numai 40% datorie publică dar trebuie să achite dobânzi de 4%.
De aceea, nivelul de 60% este unul arbitrar și conventional, situațiile concrete fiind extreme de diferite. De la Germania, care a reușit recent performanța de a atrage fonduri cu dobândă negativă, pentru că va înapoia cu maxima siguranță banii și până la Grecia, pe care nu vrea aproape nimeni să o împrumute, chiar și la dobânzi uriașe, pentru că șansele de a-și mai recupera integral banii sunt extreme de reduse.
Urmărește-ne pe Google News
3 răspunsuri
1. Structura datoriei publice (termene scurt, mediu, lung)
2. Capacitatea de rambursare data de marimea bugetului public. Cand veniturile bugetului general consolidat reprezinta 35% din PIB, capacitatea de rambursare este mai mica decat in situatia in care veniturile bugetului consolidat reprezintta 48% din PIB. Nu-i asa?! Iar pentru a avea un buget public mare, fiscalitatea trebuie sa arate altfel, nu ca la papuasii Europei.
Gospodariile populatiei au investit doar o „mizerie” de 350 milioane lei in datoria publica romaneasca . Restul , pina la 212 MILIARDE lei e in mana investitorilor straini .
Datele oficiale aici :
http://discutii.mfinante.ro/static/10/Mfp/buletin/executii/Evolutie_dat_guv_conf_UERom_apr.pdf
Ca urmare , atit marja de manevra privind dobinda anuala este extrem de limitata cit si necesarul de a oferi dobinzi ridicate e mai mare pentru a fi „atragatori” .
Ca comparatie , Japonia are cea mai mare datorie publica din lume dar e aproape 100% in mana cetatenilor japonezi. Astfel statul are posibilitatea sa plateasca dobinzi extrem de mici , de 0 virgula ceva %. Absolut gestibil financiar acesta dobinda ridicola de catre guvernul si statul japonez .
Cit priveste ce a scris doamna @casandra . In 1980 Italia avea o presiune fiscala oficiala = 30 % PIB . Cu guvernele ulterioare presiunea a crescut vertiginos la 45 % dar si datoria publica a crescut in doar 10 ani de la 60 % la 120 % PIB .
Cu efectele cunoscute . Dezvoltare economica redusa anual , deficite bugetare ridicate . Practic a fost inceputul dezindustrializarii unei natiuni care din mizeria post razboi devenise a 5 -cea putere economica mondiala .
Din acest punct de vedere , puteti sta linistita doamna @casandra . Romania prin goana cresterii presiunii fiscale nu va ajunge niciodata o putere . Nici macar europeana sau balcanica . 🙂
Cind in 2009 , salarile bugetarilor si asistenta sociala reprezentau 71 % din bugetul de stat consolidat , inclusiv la academia Stefan Gheorghiu se invata cindva ca nu exista nici o posibilitate de dezvoltare.
Poate cineva va intelege cindva ca dezvoltarea economica nu inseamna pensi de 6.000 lei lunar de la virste de 45 de ani (ca sa nu scriu de pensile speciale de peste 15.000 lei lunar ) si nici salarii de 35.000 lei lunar la stat . Acestea sint semnalele unui stat mafios clientelar . Si asta nu are absolut nimic in comun cu dezvoltarea economica a unei natiunii . Universal e cunoscut ca modelul „tara bananiera” .
PS . La aceasta situatie mioritica au pus „umarul” intreaga clasa politica post 1989 . Fara absolut nici o exceptie .